Şerban Nicolescu, „Câmpulungul de altădată”, 2010
Locuitorii Câmpulungului şi din împrejurimi îşi mai amintesc de Zulfi, cofetarul neîntrecut de altădată, deşi au trecut mulţi ani de când s-a stins din viaţă. Câteva date despre el le-am cules de la soţia lui pe când era în viaţă.
Numele lui era Zulfi Ious Amzai. Pentru faptul că purta fes, câmpulungenii l-au luat drept turc. În realitate, era albanez, născut la 3 septembrie 1903, în localitatea Sinicean – Tetovo, lângă Skopje, în Macedonia sârbească. Venit la Câmpulung la vârsta de patru ani, împreună cu tatăl său şi cu trei fraţi, a învăţat repede româneşte, urmând şi ciclul primar de patru clase.
Ocupaţia lor era comerţul cu bragă şi produse zaharoase, cei mai în vârstă îşi amintesc, desigur, de prezenţa lor pe străzile oraşului, însoţiţi de cărucioarele cu care transportau marfa încărcată în coşuri de răchită şi faimoasa bragă în doniţe de brad, pentru a se menţine rece şi proaspătă. Braga era o specialitate a lor, fabricată din mei, după reţete numai de ei ştiute. În ţinuta lor de lucru, specifice erau fesurile pe care le purtau toţi vânzătorii ambulanţi.
Clientela cea mai numeroasă o reprezentau copiii. Ei cumpărau zilnic, la preţuri modeste, dulciuri ca: alviţe, ciubucuri, bulzuri, cataifuri, peltele, rahaturi, sarailii, cunoscut sub numele de „dulciuri orientale”.
Aceşti comercianţi – nu le plăcea să li se spună „negustori” – au părăsit Câmpulungul în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial şi s-au întors în comunitatea lor din Macedonia. Zulfi Amzai, îndrăgind meleagurile noastre, a rămas aici să-şi continue comerţul. S-a căsătorit cu o româncă, în anul 1947, Elena Dinulescu (Barză), fiica unui cunoscut comerciant, şi au avut un copil. Activitatea comercială fiindu-i favorabilă, a deschis o cofetărie care avea să-i aducă faima.
Se spune despre cofetari că ei au „altare” (cofetării) în mai multe locuri. A preferat centrul oraşului, dar a trebuit să ducă lupta concurenţială cu alţi cofetari de faimă atunci: Moraru, Vlăsceanu, Ghiba, Smărăndescu şi Stanciu. Chiar de la început, lupta s-a purtat în condiţii dezavantajoase pentru Zulfi, pentru că el avea un capital mic, nu avea un local propriu, nu era român, iar pregătirea lui se rezuma la cele patru clase primare. La toate acestea se adăuga faptul că vadul lui comercial nu era în centru, ci la periferie. Poseda, în schimb, calităţi profesionale deosebite, pe care cei cinci concurenţi nu le aveau: o inteligenţă aparte, o ambiţie fără egal, spirit de iniţiativă ieşit din comun şi, foarte important, arta cofetăriei moştenită de la tatăl său.
A continuat singur comerţul cu produse zaharoase fabricate în laboratorul lui, ajutat de soţie. Gama produselor se diversifica pe măsură ce vânzările creşteau, de calitate nu mai vorbim, iar preţurile erau cele mai mici. Nu împărtăşea, însă, nimănui reţetele folosite. Un singur secret divulga: materiile prime introduse în aluat să fie de cea mai bună calitate şi proaspete. Zulfi Amzai nu trebuia să-şi facă reclamă, aceasta o făceau produsele sale a căror faimă s-a extins cu repeziciune. Toate produsele firmei aveau o înfăţişare cochetă, atractivă, ceva vrăjit, fără egal.
În zilele frumoase de toamnă, grupuri-grupuri de perechi de tinere, elevi în uniformă şi alte categorii de consumatori frecventau cofetăria lui şi mâncau cu poftă produsele delicioase expuse. Unul dintre localurile recente se afla pe strada Negru Vodă, nr.46, spre Gară, în locul în care mai târziu a apărut Cofetăria „Fraga”. Mai reţin că în localul cofetăriei, în colţul dinspre răsărit, era expus portretul preşedintelui de atunci al Albaniei, împodobit cu drapelul albanez. Sub presiunea securităţii, a trebuit să pună portretul lui Iosip Broz Tito şi drapelul Iugoslaviei.
Zulfi, poate şi datorită felului lui de a fi, independent, corect şi cinstit, tăcut şi profund ancorat în religia sa mahomedană, a fost victima unui denunţ calomniator şi condamnat la 12 ani de închisoare (1957-1969). Apoi a venit rândul soţiei sale să ispăşească o condamnare de patru ani, pentru motive pe care nici dânsa nu le-a ştiut niciodată. Autorii morali ai acestor nedreptăţi trăiesc şi astăzi şi au pensii grase. Ar trebui măcar să roşească citind aceste rânduri.
Venit de la închisoare, i s-a permis să practice profesia numai în calitate de comerciant ambulant. Zahărul, untul şi alte ingrediente se găseau tot mai greu. În amurgul vieţii sale zbuciumate, fără pensie, fără niciun sprijin, Zulfi a continuat să supravieţuiască prin activităţile sale zilnice, în strada Locotenent Rădulescu, nr.4, până la vârsta de 86 de ani. A decedat cu paşaportul confiscat de securitate. A fost înhumat după ritualul specific în Cimitirul Mahomedan din Bucureşti, prin concursul şi cheltuiala comunităţii albaneze din România.
Sărmanul Zulfi! A rămas în memoria câmpulungenilor prin ţinuta sa morală şi prin specificul cofetăriei sale. Omul care nu dormea niciodată şi-a găsit sfârşitul…
Era singura persoană de origine albaneză şi de religie musulmană din Câmpulung.