În revista „România Pitorească” apărea, în anul 1973, un articol sub semnătura alpinistului Emilian Cristea, care semnala apariţia în rândul adăposturilor montane a Cabanei de vânătoare „Piatra Craiului”, construită de Ocolul Silvic Rucăr. „Alpinism. Un adăpost nou sub abruptul Nord-Vestic al Pietrei Craiului” este titlul relatării despre experienţa plăcută trăită aici de renumitul alpinist român, Maestru Emerit al Sportului, un iubitor al muntelui şi al Muscelului.
- Silvicultorii din Rucăr au construit lângă vechiul refugiu de vânătoare „Piatra Craiului” o cabană mai spaţioasă
„La 29 kilometri de Câmpulung şi 56 kilometri de Braşov, pe şoseaua modernizată dintre oraşele menţionate, se află satul Podu Dâmboviţei, important punct de plecare către masivele Leaota, Iezer-Păpuşa, Făgăraş şi Piatra Craiului, ultimul fiind obiectivul excursiei noastre.
Conduşi de drumul forestier, ramificat din drumul naţional la circa 600 metri distanţă de centrul comunei amintite, pătrundem în Cheile Dâmboviţei care, prin monumentalitate, se apropie şi depăşesc chiar multe alte chei din ţară. Tăiate în calcarele muntelui Juga pe o distanţă de circa doi kilometri, aceste chei denumite deopotrivă Cheile Plaiului Mare, Cheile Mici sau Cheile de Sus, adăpostesc câteva frumuseţi între care Peştera Urşilor sau Colţul Surpat, ne îmbie cu scările lor de la intrare să le vizităm. În neclintita linişte a întunericului, lanternele noastre luminează frumoasele ţarţamuri atârnate de tavan, toarse cu migală din caierul de ape. După o oră bună de mers, iată-ne din nou la lumină, minunându-ne acum de seninările cheilor, de zurbava apelor.
Dincolo de chei, valea se deschide lăsând privirii loc de admiraţie peste pajiştile înflorate, minunate locuri pentru recreere, baie şi plajă. Nicăieri ca în această parte a văii, umanizată de satele de munte Săticul de Jos şi Săticul de Sus, nu vom găsi un loc mai bun pentru camping.
De la Cojocaru, din dreptul kilometrului 12,150, ne abatem la dreapta, părăsind drumul de pe Valea Dâmboviţei. Odată cu traversarea râului, peisajul se schimbă brusc, în faţă apărându-ne albele seninări ale Pietrei Craiului. Cu imaginea lor în faţă, ajungem după trei kilometri într-un loc unde constatăm cu deosebită satisfacţie că silvicultorii din Rucăr au ştiut să folosească drumul forestier realizat până aici, construind lângă vechiul refugiu de vânătoare „Piatra Craiului” o cabană mai spaţioasă. În camerele ei, alături de vânători, găsim adăpost şi noi, drumeţii, care, până nu demult, ne petreceam noaptea la focul baciului, sub acoperişul stânei din Valea lui Ivan.
Drumul forestier şi adăpostul pun în valoare o regiune mai puţin cunoscută, la care ajungem în două ore. Cărarea până sub abruptul Marelui Grohotiş, nume consacrat de drumeţi pentru versantul vestic al Pietrei Craiului, începe de la Crucea Grănicerului, monument refăcut nu de mult prin bunăvoinţa inimoşilor drumeţi de la Câmpulung. Din dreptul ei, urcând prin molidişuri, ajungem la marile frumuseţi ale carstului, curiozităţi ale naturii înşirate ca nişte perle între Valea Urzicii şi Umerii Pietrei Craiului.
Iată-ne sub impunătoarea arcadă de la Ceardacul Stanciului, pentru a cărei vizitare trebuie să avem cunoştinţe de alpinism. Mai la stânga ne întâmpină gura Peşterii Stanciului, iar dincolo de ea, intrarea în faimoasele trasee alpine, stabilite în Piscul Rece, în colţul Carugelor sau Poiana Suspendată. Aici, pe năruiturile Horjului Mare, vom întâlni gingaşele flori de Papaverus, primule care se mulţumesc cu hrana unui sol atât de arid, şi vom respira parfumul florilor de munte, crescute în lungul Brâului de Mijloc, circulat frecvent de caprele negre şi mai arar de alpinişti.”
Emilian Cristea, Maestru Emerit al Sportului
Sursa foto: România Pitorească, 1973