Foto: 1932. La nord de gura peşterii. Colecţia Gheorghe Chiţa
Povestea copiilor ghizi în Peştera Dâmbovicioara, apărută în ziarele timpului datorită publiciştilor care au vizitat-o la lumina făcliilor, se întinde pe mai bine de o sută de ani. Fie că răsfoim o gazetă din anii ’20, din anii ’50 sau una apărută după 2000, în care au apărut relatări despre Peştera Dâmbovicioara, găsim câteva rânduri dedicate prestaţiilor călăuzelor din rândul copiilor. Peştera a fost electrificată abia în 1980. Până atunci, înaintarea prin galerii se făcea anevoios, turiştii şi însoţitorii lor ajutându-se de lumânări sau torţe cu răşină. În anul 1970, presa timpului anunţa, pe lângă câteva măsuri de facilitare a vizitării peşterii, precum amenajarea scărilor de acces, confecţionarea unor porţi de fier la intrare, înlocuirea feştilelor cu lămpi cu carbid şi petrol, că s-a format şi un grup de ghizi din rândul elevilor. Ironiile n-au lipsit din presa centrală, care a preluat replici frecvente după încheierea turului prin semiîntuneric: „Ţi-au crescut mustăţi, Mario!”, „Tii, ce tuciuriu eşti!”, „Hornarul, mamii, hornar!”, „Uf, făcliile astea-s cu păcură!”.
- 1924. Nicolae Iorga, despre copiii şi bătrânele care îi ghidau, la lumina lumânărilor, pe vizitatori în peşteră
Despre copiii peşterii a consemnat atât de frumos Nicolae Iorga într-un articol publicat în „Adevărul Literar şi Artistic”, în anul 1924, intitulat „De la Câmpulung la graniţă – Rucărul – Dragoslavele – Gura Dâmbovicioarei”. O relatare minunată despre frumuseţea zonei noastre, aşternută cu măiestria dovedită în scrierile sale de istoricul Nicolae Iorga. Dat fiind subiectul ales a vi-l dezvolta, redăm din textul de acum 100 de ani fragmentul referitor la micii ghizi, personaje reale ale istoriei locale, devenite cunoscute la nivel naţional, datorită vizitatorilor şi gazetarilor care le-au scris povestea.
„De la căsuţa albă de colo, la capăt, se deschide un drum înverzit, care suie pe nesimţite la peşteră. O ţărancă bătrână, adusă de spate şi sfrijită pe oasele ei ţepene, a adus lumânări. Şi pe lângă dânsa se adună, văzându-ne oameni de omenie – căci altfel se tem de nemţii, de ungurii cu vorba lor neînţeleasă şi aspră, care se sprijină în ciomege cu vârfuri de fier, – o droaie de copii.
Înainte păşeşte un băieţel cu genunchele goale prin iţarii rupţi, cu o cămăşuică înflorită în arnici negru; şi ce mai căciuloiu ţuguiat pe părul lui bălan, tuns scurt! Apoi vin două fetişcane care mărturisesc că sunt în clasa a patra; cu cozi pe spate, o cămăşuică înflorită mult în arnici negre şi fotă roşie. Şi mai la urmă, altă fetiţă, tot aşa, cu ochi negri şi părul bălan, zburlit şi dârz, pe care celelalte o pumnesc pe ascuns, fiind prea se amestecă în toate rosturile.
Tocmai la capăt, unde, deasupra scărişoarelor de lemn, se deschide înalta poartă ce pare săpată de mâini de om, se adaugă o altă bătrână, grasă, roşie şi vorbăreaţă, care porneşte a spune că aici sunt oameni buni, care se ceartă, adevărat, „pentru văcuţa dumitale care a intrat în curtea mea”, dar se împacă a doua zi chiar, căci nu pot sta doar aşa prea multă vreme.”
- 1929. „O droaie de copii fac pe „ciceronii”. Au şi lumânări sau facle de răşină, pentru a lumina încăperea întunecoasă a peşterii”
Urcăm câţiva ani în timp, pentru o altă mărturie savuroasă a prezenţei copiilor în preajma turiştilor curioşi să se afunde în “măruntaiele” peşterii. În anul 1929, ziarul „Adevărul” (n.r. „Adeverul”, după ortografia vremii) prezenta o frântură din experienţa de călător a lui N. Batzaria „pe drumurile ţării, în Ardeal şi vechiul regat – Bâlciul de la Bran – Peştera Dâmbovicioara – Rucărul şi Dragoslavele”.
Popasul nostru gazetăresc va fi doar la Peştera Dâmbovicioara, descrisă astfel. „Ne angajăm într-un defileu îngust ale cărui stânci înalte te sperie şi te copleşesc. Pe alocuri ai impresia că aceşti munţi de stânci ţi-au închis drumul. Însă apa micei, dar încăpăţânatei gârle Dâmbovicioara s-a străduit cine ştie câte zeci de mii de ani şi şi-a făcut un drum printre stâncile acestea. Ba a avut chiar grijă să mai lase puţin loc, pentru ca şi oamenii să-şi facă drum pe acolo.
E o şosea îngustă făcută, precum mi se asigură, din iniţiativa răposatului rege Carol. Şoseaua duce până la Peştera Dâmbovicioarei. Cursul Dâmbovicioarei a distrus şoseaua pe o întindere destul de bună şi a luat câteva poduri. De aceea mergem pe jos până la vestita peşteră. Ba chiar trebuie să facem exerciţii de echilibristică, pentru ca să trecem peste bârnele şi arborii, care ţin loc de poduri.
În apropierea peşterii suntem luaţi în primire de o droaie de copii care fac pe „ciceronii”. Au şi lumânări sau facle de răşină, pentru a lumina încăperea întunecoasă a peşterii. Sunt uimit de vioiciunea lor şi de promptitudinea cu care îţi răspund la întrebări. Dar se simte că sunt şi cam dresaţi în a-ţi da ceea ce ei numesc „explicaţii”.
Cuvinte ştiinţifice ca „stalactite”, „stalagmite”, lămuriri de natură geologică sunt date de aceşti copilaşi, dintre care cei mai mulţi n-au nici zece ani, cu o uşurinţă şi o siguranţă ce ar putea fi invidiate de un specialist în materie.”
- 1929. „Fiecare îşi ocheşte un client, îi luminează calea şi-i înşiră poveşti. Aceleaşi poveşti, cu aceleaşi cuvinte, se încrucişează, în acelaşi timp, de pe buzele celor zece călăuzi”
Nu toţi scriitorii care au păşit în interiorul peşterii au fost încântaţi. Dimpotrivă. Dezamăgire este sentimentul încercat de autorul unui articol publicat tot în anul 1929, în ziarul „Lumea”, ediţia de Iaşi. Artur Gorovei a întreprins un voiaj de la Braşov, prin Bran, până la Dâmbovicioara, special ca să vadă peştera lăudată de colegii de condei. Şi el a scris despre serviciile micuţilor ghizi, care, însă, nu l-au înduioşat cu strădaniile lor de a câştiga un bănuţ.
„Care dintre noi n-a auzit de Peştera Dâmbovicioara? Care dintre cei care n-au avut noroc s-o vadă nu tânjesc? De ani de zile, doream şi eu să pipăi stalactitele reci şi umede, să alunec pe sub bolta prin care picură atâta răcoreală, în peştera care ascunde atâtea mistere.
La marginea satului se deschide drumul, pe marginea pârului, spre peşteră. De sub prispa unei case răsare, ca o dihanie, un chip de om, care se aruncă pe scara automobilului nostru, ţinând în mână o fachie stinsă. Am crezut că suntem atacaţi de vreun păunaş al codrilor, dar când a început să bâlbâie nişte cuvinte neînţelese şi când i-am văzut mai lămurit figura, mi-am dat seama că-i un paşnic cetăţean, un creştin care se oferă să ne fie călăuză.
Defileul Dâmbovicioarei e frumos, înfiorător, dar când ai văzut defileul Bicazului, nu te mai entuziasmezi; tot ce este aici îţi pare banal. Ne oprim. Un pod e primejdios de trecut. Câteva scânduri sunt luate de la locul lor şi trebuie să le aşezăm noi ca să putem trece. Dacă aş fi avut la mine cuie, le-aş fi bătut în scândurile acelea cu un bolovan şi aş fi reparat podul, ceea ce nu poate face serviciul tehnic şi nicio altă autoritate.
Mai mergem câteva sute de metri şi ajungem într-un loc unde podul nu mai există şi trecem apa prin vad; iar mai încolo nu putem înainta. Un alt pod stricat nu ne dă voie să trecem nici prin albia râului. Trebuie să mergem pe jos şi unul dintre noi se jertfeşte: rămâne să păzească maşina. Nu regretă; el a mai văzut peştera şi a venit până aici numai de dragul nostru.
Atât de puţină îngrijire pentru un drum care duce la o localitate celebră este cam greu de închipuit într-o ţară civilizată, precum este a noastră.
Iată, în fine, şi mult dorita peşteră! Un stol de copii, fete şi băieţi, ne iau în primire. Toţi au lumânări, pe care le aprind; fiecare îşi ocheşte un client, îi luminează calea şi-i înşiră poveşti. Aceleaşi poveşti, cu aceleaşi cuvinte, se încrucişează, în acelaşi timp, de pe buzele celor zece călăuzi.
Toate lumea se opreşte în jurul unei femei ceva mai în vârstă, a cărei figură apare luminată, de jur împrejur, de flăcările mici ale lumânărilor. Pare să fie femeia aceasta mai mare peste călăuzii cei mici şi ne ţine un curs de geologie: ne vorbeşte de picăturile de apă care au format aceste stalactite şi stalagmite… Mă uit, cu ochii mari, să văd stalactite şi stalagmite, dar nu-i niciuna. Iată-ne în fundul peşterii, prin care cred că nu aş fi putut ajunge la o sută, dacă mi-aş fi numărat paşii, dar nici fărâmă de stalactită şi de stalagmită.
Nu sunt lucruri de acestea în Peştera Dâmbovicioarei. Şi se zice că ar fi fost cândva şi că vizitatorii le-ar fi distrus, luând fiecare câte o bucată, drept amintire. Farsă! Da, Peştera Dâmbovicioarei este o adevărată farsă şi, dacă ar fi undeva prin Moldova, i s-ar zice hrubă şi nu ar avea atâta celebritate uzurpată. Şi să te întinzi la un drum aşa de lung, ca să vezi o farsă.
Călăuzele noastre par a fi nemângâiate de lipsa noastră de entuziasm şi contrariate de râsul pe care nu pot să mi-l stăpânesc. Să fii atât de păcălit!
Şi când am ieşit la lumina zilei din Peştera Dâmbovicioarei, m-am pomenit recitând versurile pe care i le-a închinat poetul Nicolae Nicoleanu, uitat de toată lumea:
„Peşteră posomorâtă,
Mare, umedă, tăcută,
Ai fi bună-n Bucureşti,
Ca să servi de puşcărie
Hoţilor care sfâşie
Pieptul Ţării Româneşti!”
Versurile au fost scrise la data de 24 iulie 1863, pe faţada peşterii de la Dâmbovicioara, de poetul săcelean Nicolae Nicoleanu (1835-1871).
O elevă din clasa a IV-a, care, în 1935, scria la „Dimineaţa Copiilor”, relata într-un articol despre o „Excursiune prin munţii Muscelului spre Braşov” că acei copii care au întâmpinat, cu făclii aprinse, grupul de turişti, le-au oferit „Floarea Reginei”.
- „Este omeneşte să se meargă prin peşteră după licuriciul unui felinar sau o faclă de răşină? Ne râd, pe bună dreptate, oltenii. Ei au făcut din Peştera Muierii un giuvaer”
În anii ’60, crescând pretenţiile vizitatorilor, era nevoie „să fie încadrat de urgenţă un ghid calificat, care să poată da relaţii competente, în locul ghizilor de ocazie, în majoritate copii, nepregătiţi pentru această îndeletnicire.”, scria „Secera şi Ciocanul” în 1966. Sau în 1973: „Oare, turiştii care ne vizitează judeţul trebuie neapărat să fie conduşi şi să asculte mereu legendele banale ale unor copii improvizaţi „ghizi”? Este omeneşte să se meargă prin peşteră după licuriciul unui felinar sau o faclă de răşină? Ne râd, pe bună dreptate, oltenii. Ei au făcut din Peştera Muierii un giuvaer.”
Presa din fostul regim scria, însă, şi pozitiv despre însoţitorii turiştilor. „Farmecul Peşterii Dâmbovicioara îl întregesc simpaticii ghizi locali. Funcţia aceasta pretenţioasă (fiindcă implică cunoştinţe temeinice) e îndeplinită aici de copiii din satul Dâmbovicioara, în vârstă de la şase la zece ani. N-am aflat când şi cine i-a învăţat să prezinte peştera, dar s-a statornicit o tradiţie şi cei mai mici învaţă lecţia de la cei mai mari, cu exactitatea şi grija de amănunt specifică copiilor. Din spusele lor, turistul află şi cum s-au născut stalactitele, stalagmitele şi coloanele şi legendele cu pustnicii şi hoţii care se ascundeau cândva aici. Toate numirile formaţiunilor care amintesc prin aspectul lor de animale sau obiecte, ca şi expresiile legate de circulaţia turiştilor prin cele două galerii ale peşterii, sunt repetate de micii ghizi şi în patru-cinci limbi străine, chiar dacă vizitatorii sunt numai români. Unde-i găsiţi pe aceşti ghizi? Nu vă puneţi problema. Vă descoperă ei singuri când treceţi prin sat şi vă urmează fără invitaţie, înarmaţi cu lămpaşele lor, totdeauna pregătite.”, consemna „Scânteia”, în 1963.
Tradiţia s-a menţinut şi după 1989, şi după 2000, povestea ghizilor fiind perpetuată de nepoţii şi strănepoţii călăuzelor care au luminat calea cronicarilor de acum un secol şi mai bine.
A consemnat Magda BĂNCESCU