„Frumosul şi fermecătorul Rucăr, adevărata Elveţie românească”, astfel era văzut satul muscelean populat de 3.000 de locuitori, în urmă cu 132 de ani, de gazetarii veniţi la plimbare şi relaxare. Însuşi drumul de la Câmpulung la Rucăr, parcurs cu trăsura în trei ore, era o încântare, datorită peisajului. Şoseaua era descrisă drept una dintre cele mai frumoase şi pitoreşti din ţară. Corespondenţa de la Rucăr a unui publicist, care semna cu pseudonimul „Păstrăv”, pentru ziarul “Românul”, critică neimplicarea autorităţilor în punerea în valoare a localităţii, atât a celor locale, cât şi a celor de la Câmpulung, acuzaţiile de ignorare a dorinţelor rucărenilor vizând Prefectura Muscel. Autorul articolului pune „gelozia” câmpulungenilor, care au mutat subprefectura de la Rucăr la Nămăeşti, pe faptul că Rucăr avea toate calităţile de a întrece oraşul. În vara anului 1892, de când datează această savuroasă relatare, musafirii din Bucureşti au găsit la Rucăr mai mulţi vizitatori decât la Câmpulung.
Din Rucăr
Corespondenţa particulară a „Românului”
Rucăr, 8/20 iulie 1892
- Preţuri piperate la cazare la Hotelul Regal
„Anul acesta, lumea a început cam târziu să viziteze staţiunile noastre balneare şi muntoase din ţară. Întârzierea aceasta o atribuie timpului prea răcoros, care face ca chiar cei mai sănătoşi oameni să umble bine îmbrăcaţi, mai cu deosebire dimineaţa şi seara.
Când am plecat din Bucureşti, era o căldură nesuferită, care ne-a urmărit până la Goleşti. Aici ne-am suit în trenul Câmpulungului şi, îndată ce am început să suim spre staţiunile microscopice ale liniei Câmpulungului, am început să simţim răcoarea plăcută a munţilor. Aerul devenea din ce în ce mai curat, sunetele vocii erau chiar mai clare, aveau un răsunet cu totul deosebit de cel îngreunat al capitalei.
La Câmpulung am găsit foarte puţină lume şi hotelierii, mai cu deosebire, se plângeau că nu au căutare. Drept, însă, vorbind aceşti hotelieri sunt spaima vizitatorilor pretutindeni, la Câmpulung, însă, întrec orice margine. Am tras drept la Hotelul Regal şi, înainte chiar de a mă da jos din trăsură, am remarcat obrăznicia chelnerilor, pentru că la observaţia mea ca să nu fie prea pretenţioşi în preţuri, dânşii au început să râdă şi să-mi spună: „Poftiţi dumneavoastră jos şi cât pentru preţuri, le veţi vedea pe tablă.” Când m-am dus să văd odaia, am rămas încremenit, văzând preţul pentru o noapte: 12 fr. chipu’ la faţadă. Vă puteţi închipui aplauzele cu care am primit aceste cuvinte. Birtul, însă, a fost mai moderat şi destul de bine preparat.
În condiţiunile acestea, nu puteam prelungi şederea mea în muntoasa capitală a Muscelului şi am căutat ca, a doua zi, să plec nepoftit la Rucăr, la frumosul şi fermecătorul Rucăr, adevărata Elveţie românească, cum îl numeşte noul antreprenor al fostului Hotel „Ferdinand”, schimbat astăzi în Hotel „Rucăr”.”
- Drumul de la Câmpulung la Rucăr, parcurs în trei ore cu trăsura trasă de doi cai
„Şoseaua care duce de la Câmpulung la Rucăr este, după cum am mai spus şi anul trecut, din cele mai frumoase şi mai pitoreşti, suind munţii în zig-zag-uri, lăsând când la dreapta şi când la stânga văi adânci împestriţate cu case ţărăneşti, izolate unele de altele, şi piscuri de munţi înalţi.
În mai puţin de o jumătate de oră ajungem în dreptul Mănăstirii Nămăeşti, atât de cântată de poetul Aricescu în „Stânca de la Nămăeşti”; curând o lăsăm la stânga şi, tot suind şoseaua, ajungem în vârf, de unde scoborâm spre satul Dragoslavelor. De remarcat este aici piscul de munte numit „piatra Dragoslavelor”, care nu dispare din faţa noastră mai bine de o oră, urmărindu-ne când spre dreapta şi când spre stânga noastră, după cum mergem pe şosea.
La Dragoslavele, am găsit în cârciuma din drum un moşnean, pe vestitul Ion Predoiu, care vorbea despre isprăvile vitejilor unguri, cu un entuziasm pe care nu-l întâlneşte cineva nici în Camera, nici în Senatul din Bucureşti. Cunoştea politica mai bine decât noi, cei din Bucureşti, şi vorbea cu multă cunoştinţă.
Cele 22 chilometre care despart Câmpulungul de Rucăr le-am făcut în trei ore cu trăsura lui Paraschiv, trasă numai de doi cai.”
- „Dacă înserezi pe undeva şi voieşti să te întorci acasă, eşti nevoit să umbli cu felinarul în mână, ca în ţara turcească, ca să nu dai peste baligile vitelor”
„La Rucăr am găsit mai multă lume decât la Câmpulung. Nimic nu este schimbat nici în bine, nici în rău aici, în acest mare sat muntenesc; ba încă pot zice că lucrurile merg din rău în mai rău, atât din cauza neîngrijirii sau nepriceperii întregului personal pro forma al Primăriei, cât şi din cauza geloziei ce o au cei din Câmpulung, începând de la prefect, pe rucăreni, pe care îi văd că sunt „mai preferaţi”. Şi cu drept cuvânt trebuie să preferăm Rucărul cu aerul cel curat şi cu traiul cel omenos, cu care ne cinstesc cea mai mare parte a locuitorilor. Zic cea mai mare parte, pentru că sunt şi câţiva smintiţi, care nu găsesc altceva de făcut decât să insulte pe bolnavii care vin aici să-şi găsească sănătatea, poreclindu-i de ofticoşi şi altele. Am fost nevoit să pun chiar eu pe mai mulţi la locul lor.
Sunt, însă, şi oameni foarte amabili şi curtenitori, mai cu seamă printre cei de frunte de aici, cum sunt Buneştii, Baştii şi alţii, oameni cu averi, care ştiu cum să menajeze pe toţi cu care vin în contact. Răul principal emană de la primarul Rucărului, care din nepricepere sau rea voinţă, provoacă veşnic protestări nu numai din partea localilor, ci şi din cea a vizitatorilor. Nu a făcut, nici nu face nimic pentru comună, care să atragă lumea să vie la această staţiune adevărată superioară oricărei alta din ţară şi rivalizând cu cele mai frumoase din Elveţia chiar.
Lasă şoseaua cu desăvârşire nemăturată chiar pe dinaintea birturilor şi locuinţelor bolnavilor, iar dacă înserezi pe undeva şi voieşti să te întorci acasă, eşti nevoit să umbli cu felinarul în mână, ca în ţara turcească, ca să nu dai peste baligile vitelor. Primarul în chestiune, d. Anastasescu, este şi îndărătnic. A trebuit să fac zgomot într-atât încât lumea să mă creadă nebun, până să-l facă să înţeleagă că mai nimerit ar fi să aşeze o cutie de poştă în centrul satului, adică acolo unde sunt adunaţi vizitatorii, ca să nu fim nevoiţi să mergem, la Primărie, unde este şi oficiul poştal, ca să punem la cutie scrisorile, făcând drum de un kilometru prin praf şi murdărie. La început, avea aerul de a-mi spune că vizitatorii îşi pot procura slugi pentru trimis scrisorile la poştă.
Cum am spus, însă, şi mai sus, nu este de vină numai primarul în chestiune, ci şi autorităţile administrative din Câmpulung, care se opun la orice îmbunătăţire ar cere comuna Rucărului. Până într-atâta au mers cu ura aceasta, încât au permutat şi subprefectura de aici la Nămăeşti, adică alături de Câmpulung, la distanţă de o jumătate de oră de Prefectură. Trebuie ca d. prefect Râmniceanu să fi ţinut prea mult la subprefectul dumisale, căci altfel nu ne putem da seama de permutarea aceasta. Nici comparaţie nu putem face, pentru că Nămăeşti este un sătuleţ cu o mănăstire, în care sunt, de altfel, călugăriţe, şi Rucărul este peste trei mii de locuitori şi care, în foarte scurt timp, va întrece cu desăvârşire Câmpulungul.”
- „O linie ferată, care să lege Târgoviştea cu Rucărul, ar fi de un folos colosal din toate punctele de vedere”
„Bieţii rucăreni sunt atât de neglijaţi încât, când au făcut vorba de drum de fier, nici în seamă nu au fost băgaţi, cu toate stăruinţele domnilor C. Olănescu şi N. Blaremberg. O linie ferată, care să lege Târgoviştea cu Rucărul, ar fi de un folos colosal din toate punctele de vedere. Ca punct strategic nu mai vorbesc, fiindcă lucrul este cunoscut. Armata ar fi transportată într-o clipă din câmpiile noastre tocmai pe piscurile Carpaţilor. Ungurii au adus drumul de fier până la Zărneşti, punctul cel mai apropiat de frontiera noastră, şi noi nici habar n-avem cel puţin să punem lucrul în studiu, ca, la un moment dat, să putem pune în practică îndeplinirea acestei lucrări atât de folositoare.
Unde mai punem că am putea executa această linie cu puţine cheltuieli, fiindcă am lua valea Dâmboviţei, fără să fie nevoie de poduri şi lucrări de artă. Din punct de vedere material, ar fi asemenea de mare folos, pentru că numai din Rucăr s-ar face exporturi de cel puţin 40-50 vagoane pe zi cu diferite produse, cum este piatra din noile cariere ale Anastaseştilor, lemnăriile sutelor de ferăstraie care sunt înşirate de-a lungul apei Dâmboviţei etc. Atunci desigur că Rucărul va întrece Câmpulungul, lucru pe care îl prevăd cei de acolo, pentru care se şi opun din răsputeri la orice îmbunătăţire.”
- „Şoseaua era terminată şi de o frumuseţe rară, în defileul Dâmbovicioarei merge cineva cu mai mare înlesnire”
De altfel, şi lumea a început a recunoaşte bunele calităţi ale Rucărului şi, din an în an, se înmulţesc vizitatorii. Anul acesta, a venit până acum lume foarte multă, ca în niciun an. Marele şi frumosul Hotel „Rucăr” găzduieşte astăzi pe d. Cyru Economu de la Casaţie, cu familia, iar pe la locuitorii din sat şi la hotelul domnului Moldoveanu sunt peste 40 de familii din toate unghiurile ţării. Între alţii sunt familiile Petrescu-Carabulea, doamna Dumba, familia Dejescu, de la Slatina, avocat Noreanu, Negrişanu etc. Ieri au venit în excursiune de la Câmpulung vreo 25 persoane, între care d. Vărzaru, preşedintele Tribunalului de Olt, colonelul comandant al Garnizoanei Câmpulung şi o mulţime de domnişoare. Excursioniştii au rămas noaptea la Hotelul „Rucăr” şi, a doua zi, s-au dus la Dâmbovicioara şi frontieră.
Şoseaua era terminată şi de o frumuseţe rară, în defileul Dâmbovicioarei merge cineva cu mai mare înlesnire acum, pentru că se fac poduri peste râuleţ şi drum destul de lat pe sub înaltul zid de stânci. Cu toate acestea, precauţiuni trebuie luate ca şi mai înainte, căci alaltăieri era să înregistrăm o adevărată nenorocire. Pe când trecea un convoi de excursionişti prin acest defileu al Dâmbovicioarei, calul doamnei Petrescu s-a poticnit şi, nefiind bine ţinut în frâu, a căzut cu picioarele dinainte, trântind peste gâtu-i pe călăreaţă, aruncând-o cu capul drept între două stânci şi cu corpul în apă. Din fericire, căzătura a fost parată la timp şi doamna Petrescu s-a ales numai cu câteva contuziuni uşoare la frunte şi udătura completă a hainelor. Am recurs la un ţăran ca să-i uscăm rochiile şi pantofii.”
- Vestitul şi talentatul artist Dinicu a compensat lipsa altor distracţii la Rucăr
„Închei corespondenţa cu câteva rânduri hazlii. D. primar nu a găsit alt mijloc de a înregistra numele vizitatorilor stabiliţi în Rucăr decât trimiţând un om care, îndată ce prinde pe un străin, după cum ne zic aici pe uliţe, îi ia interogatoriul şi-l înregistrează într-o condică. Mai deunăzi s-a adresat unui vechi vizitator al Rucărului şi-l interoga:
-Cum te cheamă pe dumneata? Am ordin de la primar să scriu numele acelora care rămân în comună.
-Vică Ravachol, îi răspunde vizitatorul.
-Ce meserie aveţi?
-Bombardist.
Bietul om al primăriei nu-şi putea da seama de cuvântul acesta şi-l întrebă din nou.
-Scuză-mă, domnule, dar nu înţeleg ce însemnează bombardist.
-Anarhist sau bombargiu.
-De unde sunteţi?
-Din Paris.
Faptul acesta a părut primarului cu totul îndrăzneţ şi nu se sfiau cei din clica dumisale de a-şi exprima părerea că pe vizitatorul acesta ar fi trebuit să-l trimită legat peste hotarul comunei lor, zicând că şi-a râs de autoritate etc. Sărmana autoritate mai bine ar fi făcut să nu provoace astfel de îndrăzneli decât să se supere de bobârnacele ce primeşte.
De câteva zile, găzduim în Rucăr pe vestitul şi talentatul artist român Dinicu, care ne face să uităm monotonia la care ne-a condamnat primarul de aici, care nu gândeşte cel puţin, dacă nu are mijloacele de a ne ameliora distracţiunile pe care ar putea să ne procura aici, prin diferite îmbunătăţiri, ca înfrumuseţarea grădinii făcută de vechiul primar Moldoveanu, baluri, lăutari, care ne lipsesc cu desăvârşire. Venirea lui Dinicu ne-a mai înveselit şi simţim că nu ne mai lipsesc decât gustul şi dispoziţiunea de a profita de această neaşteptată ocaziune de care ar fi geloşi chiar cei din Bucureşti şi din celelalte staţiuni balneare sau termale.
În curând, pregătim o excursiune prin munţii vecini, fără a uita de d. Dinicu cu fermecătoru-i arcuş.”
„Românul”, iulie 1892