În 1975, când jurnaliştii au vizitat-o pe doctoriţa Marieta Ionescu la Stâlpeni, aceasta avea 70 de ani. 45 dintre ei îi petrecuse în Muscel, fiind responsabilă de sănătatea sătenilor din Stâlpeni, Mihăeşti, Bălileşti, Davideşti, care făceau parte din circumscripţia administrată de bucureşteanca venită să testeze practica în mediul rural. Am găsit în revista „Flacăra” un articol fascinant despre dedicarea unui om, care a pus mai presus de sine pacienţii. Atât de mult s-au ataşat de ea, încât n-au lăsat-o să plece înapoi la Bucureşti când şi-a pierdut soţul, medic şi el, tot la Stâlpeni. Au ajutat-o să-şi ridice o casă şi, astfel, au păstrat-o în mijlocul lor pe salvatoarea a sute de vieţi, în vremuri în care Medicina nu era atât de avansată ca în prezentul nostru.
Vă lăsăm să descoperiţi trecutul unui medic deosebit, preţuit de musceleni, prin intermediul articolului scris de Lionel Niţescu, ilustrat cu o fotografie a Elenei Ghera.
Doctoriţa care a venit pentru două luni şi a rămas 45 de ani
- Medicul primar de la Câmpulung a întrebat-o pe cocheta bucureşteancă dacă a venit să-şi petreacă vacanţa într-un sat de munte
Când, în iunie 1930, aşadar, aproape cu o jumătate de veac în urmă, Marieta Ionescu s-a prezentat în faţa medicului primar de la Câmpulung Muscel, solicitând un post la ţară, acesta s-a uitat lung la ea, la cocheta bucureşteancă, proaspătă absolventă a Facultăţii de Medicină.
-Dumneavoastră sunteţi doctor sau doriţi să vă petreceţi vacanţa într-un sat de munte?
-Să vă spun drept, nu intenţionez să mă stabilesc aici, niciodată n-am să trăiesc la ţară. Vreau doar să-mi dovedesc mie însămi că mă pot descurca singură după şase ani de facultate şi că pot rezolva anumite probleme medicale. Voi sta două luni, apoi voi vedea.
Medicul primar a dat din umeri şi a zis: „Stâlpeni”. De fapt, circumscripţia sanitară cuprindea o zonă mult, mult mai întinsă: de la Furnicoşi şi Poeniţa, pe Valea Bratiei, la Davideşti-Conţeşti, pe Valea Râului Doamnei. Sate cu o populaţie care îşi agonisea cu trudă traiul din agricultură – atâta câtă era – şi din exploatările forestiere.
- Nici măcar o singură seringă nu exista la 20.000 de locuitori, în schimb, exista scarlatină
În ce consta asistenţa medicală, ce a găsit acolo Marieta Ionescu? De doi ani, doctorul titular plecase. Când se ivea vreo urgenţă, nu exista altă soluţie decât să tocmeşti o maşină, cu două mii de lei, şi să transporţi bolnavul la Piteşti. Inutil de precizat că prea puţini îşi puteau permite un asemenea lux şi că, adesea, omul murea cu zile, din lipsa unei îngrijiri calificate acordate la timp.
Într-o cămăruţă la Primărie, într-un dulap vechi zăceau câteva sticluţe cu resturi de medicamente, „zestrea sanitară” a circumscripţiei. Nici măcar o singură seringă nu exista la 20.000 de locuitori, în schimb, exista scarlatină, o epidemie gravă, care ameninţa să secere vieţile a trei sute de copii bolnavi.
„Cu ce lupt împotriva flagelului? – se întreba îngrozită doctoriţa. Cu mâinile goale?” În afara lipsei totale de medicamente, o altă greutate, deloc neglijabilă: oamenii se temeau de spital – cum spuneau ei – ca dracul de tămâie. Ce motive o fi având dracul să se teamă de tămâie nu se ştie, dar frica oamenilor de spital era întrucâtva întemeiată, date fiind condiţiile precare de atunci. Şi, totuşi, pentru cazurile grave, acesta oferea singura cale de salvare. Şi iat-o pe doctoriţă scotocind prin şurele cu fân pentru a descoperi pe micii bolnavi ascunşi de părinţi temători.
- În ’39, a fost gata dispensarul din comună
Tânăra a început să colinde satele cu trăsura lui moş Burnei: pleca în zori şi se întorcea acasă seara, făcând educaţie sanitară, dând consultaţii, ajutând cu vorba şi cu fapta. A insistat să i se acorde fonduri pentru dispensar şi locuinţă tot la dispensar: medicul trebuie să fie tot timpul la dispoziţia bolnavului!
În 1939, clădirea era gata, dar înzestrarea lăsa de dorit. Totuşi, doar în câţiva ani, situaţia sanitară a Stâlpenilor şi a comunelor învecinate se îmbunătăţise, graţie muncii neobosite, de ani de zile, a bucureştencei sosite „pentru două luni”. În acelaşi an, 1939, se abate întâmplător pe acolo însuşi ministrul Sănătăţii, care rămâne uimit de cele văzute.
-Aş vrea să te răsplătesc, doctor Ionescu. Dar cum?
-Foarte lesne, daţi-mi mobilier, instrumentar, medicamente pentru dispensar.
-Aş vrea să fac ceva şi pentru dumneavoastră personal…
-Transferaţi-mi aici soţul, şi el medic. Lucrează cu doctorul Amza Jianu.
Şi aşa Stâlpenii au ajuns să aibă doi doctori.
Soţul, căruia i s-ar fi deschis, de asemenea, o strălucită carieră la Bucureşti, alături şi sub îndrumarea maeştrilor, i-a spus soţiei: „Unde vrei tu, acolo vin şi eu.” A venit la Stâlpeni, unde a rămas până la moarte. Între soţi s-a statornicit o originală diviziune a muncii: ea dădea consultaţii în sate, iar el cutreiera aşezările de munte, Şeţu, Capra, Slănic, la „forestieri”. De multe ori, iarna, şi soţia, îngropată sub o şubă ciobănească, urca la munte cu decovilul.
- Cei doi soţi au înfiinţat o casă de naşteri în sat
Din banii lor, cei doi doctori au tras telefon şi lumină electrică la dispensar; au obţinut o autosanitară, au convins o farmacistă să se stabilească şi ea acolo, au pus pe picioare o casă de naşteri. Cu timpul, numărul cadrelor medicale creştea, desigur, nu dintr-odată, ci cu preţul unor mari şi îndelungate eforturi.
Făcând un salt în timp, am putea menţiona doar două cifre, atât de grăitoare, încât se dispensează de orice comentariu: în anii din urmă, în această cândva năpăstuită circumscripţie sanitară, mortalitatea infantilă şi cea a lehuzelor au coborât sub zero! S-ar putea cita şi alte date statistice, dar nu la cifre se referă acest articol, ci la activitatea de-o viaţă pusă în slujba altor vieţi omeneşti, despre munca doctorului de ţară Marieta Ionescu. Şi aceeaşi muncă a continuat cu aceeaşi încordare, fiindcă, deh, mai avem şi lipsuri şi oamenii nu se schimbă la fel de lesne ca obiectele.
… Era toamnă, ploua cu găleata, tot noroiul lumii părea că se prăvăleşte din ceruri inundând drumurile şi câmpiile. Marieta Ionescu se afla la un dispensar în apropiere de Stâlpeni, la Mihăeşti, unde lucra cu o jumătate de normă, după pensionarea de vârstă. În sala de aşteptare, trei asistente medicale. Deodată, dă buzna o femeie cu faţa şiroind. Să fi fost şi lacrimi sau doar ploaia care nu contenea? „Veniţi degrabă, îmi moare bărbatul!” Nicio asistentă nu se urneşte din loc: „E greu, nu putem răzbi, să stea ploaia…” Doctoriţa a lăsat consultaţiile şi s-a dus singură. Bolnavul gemea, aiura, totul părând să indice o bronhopneumonie acută. I-a administrat antibiotice şi i-a prescris tratamentul adecvat, literalmente, întorcându-l pe bărbat de pe celălalt tărâm. În următoarele zece zile, pacientul a fost îngrijit de una dintre cele trei asistente, care preferaseră în ziua aceea ploioasă să stea la căldurică.
După câtva timp, pe pragul dispensarului calcă un bărbat arătos, zâmbitor.
-Nu mă mai recunoaşteţi? Eu sunt bolnavul de pneumonie, pe care l-aţi vizitat atunci când se rupseseră zăgazurile cerului. Vă mulţumesc, mi-aţi salvat viaţa.
-Nu eu ţi-am salvat viaţa – i-a răspuns doctoriţa -, ci asistenta care ţi-a aplicat tratamentul şi, zece zile, nu te-a slăbit din ochi. Iat-o aici, ei să-i mulţumeşti.
Sora s-a roşit ca mărul în pârg, a plecat ochii în jos şi n-a suflat un cuvânt. De atunci, alta mai săritoare la nevoie ca ea nu e.
- În Gara Stâlpeni, doctoriţa a asistat o femeie care a născut doi copii
În aşezări izolate, cu ani în urmă, trebuiau înfrânte prejudecăţi, rezistenţe, neînţelegeri. Odată, doctoriţa a intrat într-o casă cu şase copii. Pe al şaselea, sugar, mama de 24 de ani tocmai îl hrănea cu zeamă de castraveţi şi terci de mămăligă. Fireşte, sugarul a fost pe dată „reprofilat” pe lapte praf.
Alteori, intervenea nu ignoranţa, ci Maiestatea Sa Neprevăzutul. O femeie naşte într-un decovil. Singurul cadru medical prezent era un asistent sanitar care în viaţa lui nu văzuse o naştere. Doctoriţa Ionescu n-a putut face altceva decât să constate că totul s-a terminat cu bine. Altă dată, îşi face subit apariţia în casa de naşteri şeful Gării Stâlpeni, foarte agitat. „Vă rog, veniţi după mine, fără multe întrebări. Luaţi-vă trusa!” Pe o călătoare o apucaseră durerile facerii chiar în gară… A născut acolo, asistată de doctoriţă, nu un copil, ci doi. Cel puţin, din acest punct de vedere, se poate afirma că n-a pierdut trenul.
… Toamnă, frig, burniţă. Pe înserat, la poarta dispensarului bate un tânăr.
-E bolnavă mama.
-Unde stai?
-Spre Drăghici.
După ore de mers – locul era depărtat şi de acces dificil -, cei doi ajung pe coasta Drăghiciului.
-Aici?
-Nu, mai încolo. Aici locuia mama, la soră-mea, dar s-a mutat. Puţin mai încolo.
Trec peste un râu. Alt deal. Noapte, beznă, doar din vârful dealului departe, departe, răzbeşte o luminiţă.
-Nu cumva… acolo?
Omul tuşeşte încurcat.
-Ba da. Suntem şase fraţi. Noi şase să nu fim, oare, în stare s-o salvăm pe mama? Dacă vă spuneam că locuim în vârful dealului, poate, n-aţi fi venit.
A fluierat scurt şi o mogâldeaţă a apărut de nicăieri. „Un alt frate” – a gândit doctoriţa. Apoi altă umbră. Au trecut peste o apă; umbrele au luat-o în cârcă, după aceea au purtat-o pe braţe, deoarece panta devenea tot mai abruptă. Când au ajuns sus, acolo unde pâlpâia luminiţa, totul se sfârşise: mama murise.
Doctoriţei nu i-a rămas decât să-i consoleze pe cei şase fraţi, care făcuseră pentru mama lor tot ce era omeneşte posibil. Chiar dacă ar fi ajuns mai degrabă la căpătâiul bolnavei, tot n-ar fi putut fi salvată: o rupere de vase, un accident cerebral. Câteodată, nici sforţările a şase copii iubitori nu pot salva o mamă…
- Când i-a murit soţul, a vrut să se întoarcă la Bucureşti, dar oamenii din comună şi din satele alăturate au rugat-o să rămână
-Aţi venit la Stâlpeni pentru două luni şi aţi stat o viaţă de om. Să vă pun, totuşi, o întrebare indiscretă: n-aţi simţit niciodată dorinţa de a pleca în altă parte, la oraş sau aiurea?
-Ba da. Când a murit soţul meu, m-am simţit tare singură şi m-am gândit să plec la Bucureşti, la fraţii mei. Dar tocmai în acele momente grele mi-am dat seama că, de fapt, aici nu eram şi nu voi fi niciodată singură.
Oamenii din Stâlpeni, din satele alăturate, muncitori forestieri, gospodine, tineri şi vârstnici, s-au perindat în faţa doctoriţei care îmbătrânise în mijlocul obştii, rugând-o într-un glas: „Nu plecaţi! Sunteţi de-a noastră.”
Au ajutat-o să-şi facă o casă, au mers la pădure şi i-au tăiat lemnul necesar (cu acte în regulă), i-au făcut cărămidă, i-au cărat piatră de la vestita carieră Albeşti. La momentul potrivit, trei echipe de zidari din satele vecine s-au pus voiniceşte pe lucru şi au ridicat casa la roşu în mai puţin de trei zile. Dulgherii au promis: „Vom alege cel mai frumos parchet”. S-a nimerit ca primul transport de materiale pentru casa cea nouă să ajungă în gară cu trenul de la miezul nopţii. Fără să le fi spus cineva, sătenii au stat de pază lângă vagon până dimineaţa.
Cu aceasta ne-am îndepărtat de momentul acela de restrişte – moartea soţului -, fiindcă, de fapt, aceeaşi dragoste a sătenilor o înconjurase pe doctoriţă şi înainte, a înconjurat-o şi după. Nu numai dragoste, ci şi stimă, încredere, recunoştinţă, sentimente complexe, mii de fire nevăzute care o leagă pe Marieta Ionescu de obşte, adeseori fără niciun fel de tangenţă cu Medicina. Oamenii o consultă înaintea măritişului fetelor, cerându-i părerea asupra ginerelui prezumtiv; o întreabă cum să împartă casa cea nouă şi de ce au nevricale; discută îndelung, liniştit, despre viaţă şi despre moarte. Bărbaţi necunoscuţi, cu părul nins, o salută şi o opresc din drum, în sat sau la Câmpulung ori la Piteşti, pentru a-i strânge mâna: „Vă aduceţi aminte? Prin 1950, o iarnă grozavă. Eram copil pe atunci. Mi-aţi salvat viaţa.”
Pare incredibil, dar şi în fundul pădurii, la cules de zmeură, doctoriţa întâlneşte foşti pacienţi. „Nu mă recunoaşteţi? Munceam la UFET cu mulţi ani în urmă. Aţi venit cu decovilul la noi, în cabana finlandeză. În mijloc era vatra şi fumul ieşea prin acoperiş. Vă uitaţi prin traistele noastre, vă interesaţi ce şi unde mâncam, căci acasă nu ne întorceam cu săptămânile. Cât v-aţi străduit să avem cantine, mâncare caldă! Şi apoi, în iarna aceea, când un buştean mi-a căzut pe picior… Dar să vă explic de ce mă întâlniţi aici: lucrez în echipa de colectare a fructelor de pădure…”
Marieta Ionescu îşi aduce aminte de toate şi de toţi, a devenit un fel de cronică vie a ţinutului, iar, zi de zi, simţămintele localnicilor faţă de ea continuă să se vădească în mii de fapte mărunte, dar semnificative. Când se întoarce de la piaţă, oamenii îi poartă plasa, mamele îşi trimit ţâncii să-i împingă bicicleta la deal. Când sosesc lemnele de foc pentru ea, pe camion o mică pancartă scrisă de o mână inabilă previne: „Nu vă atingeţi, este al doctoriţei Marieta Ionescu.” Apoi se strâng vecinii, de nimeni chemaţi, şi descarcă.
Casa doctoriţei se înalţă în mijlocul Stâlpenilor mândră, prietenoasă, cu alei de brazi argintii, cu flori revărsate de pretutindeni, cu bujori şi liliac, care aproape că năvălesc în holul de la parter. Pe masă, un vraf de tratate şi lucrări medicale, unele dintre ele proaspăt deschise şi adnotate: „Reumatismul cronic”, „Medicamente antireumatismale”, „Reumatismul infantil”, „Hipertensiunea arterială şi arteroscleroza”, apoi, din nou, cărţi despre reumatism.
-Avem destul reumatism aici, e cam umed.
Aşadar, la 70 de ani, doctoriţa se ţine la curent cu ultimele noutăţi ştiinţifice, deşi, de doi-trei ani, nu mai practică Medicina. Adică nu mai figurează pe un stat de funcţiuni, fiindcă sfaturi… Bătrâneţe activă.
În bibliotecă zăresc o carte a lui Cronin, „Însemnările doctorului Shannon”. Din nou, ca în filme, ca în romane. Şi, totuşi, nu. Marieta Ionescu ar obiecta; nu este, nu a dorit niciodată să fie eroină de roman. Nici măcar nu se consideră o visătoare.
-L-am cunoscut personal pe doctorul Ulieru. A practicat Medicina nu departe de aceste locuri. Era un visător.
Substratul pare să fie: „Eu sunt alt fel”. O doctoriţă oarecare, o fată care spunea cândva: „Niciodată n-am să trăiesc la ţară” şi care a venit la Stâlpeni pentru două luni şi a rămas 45 de ani, fiindcă oamenii au primit-o frumos şi fiindcă există un jurământ al lui Hipocrate, care răsună şi astăzi la fel de actual ca acum câteva milenii, când cineva (poate chiar Hipocrate?) l-a gândit sau rostit pentru prima oară: „Dacă rămân fidel acestui jurământ şi nu îl calc, să-mi fie dat să mă bucur de viaţa şi profesiunea mea, onorat pentru totdeauna printre oameni.”
Articol publicat în februarie 1975, în revista „Flacăra” (subtitlurile aparţin redacţiei noastre)