Foto: La 14 ani, când a început redactarea Jurnalului de la Câmpulung (1969). Colorizare de Bogdan Petry
La 14 ani, în ultima clasă de gimnaziu, m-am hotărât să țin un jurnal. Dintr-o dată mi s-a părut că nu mai pot lăsa vremea să treacă, fără să consemnez în scris, zilnic, ce „se întâmplă” cu mine. De-a lungul vieții, la intervale mari de timp, am recitit paginile cu primele însemnări redactate la 14 ani și, de fiecare dată, le-am văzut în alt fel. Prima oară când le-am reluat (să se fi întâmplat după vreo 10 ani de la redactare?), am fost foarte categoric: sunt niște banalități! Apoi, într-o altă etapă a existenței, mi-am mai îndulcit tonul; trecerea anilor îmi spunea că parcă nu era chiar așa.
De curând le-am parcurs din nou. Ce am descoperit? Inocența unei vârste! Dar și sinceritatea unui băiat care, prin scris, nu avea de gând să ascundă nimic, față de sine și față de părinți. Și acum îmi amintesc sfârșitul acelei zile de 1 ianuarie 1969. Le-am declarat alor mei că m-am apucat să-mi fac un jurnal. Când le-am spus intențiile, care erau pe termen lung, părinții m-au privit dintr-o dată plini de curiozitate. Le-am mai mărturisit că am și scris deja prima pagină și atunci curiozitatea lor a crescut brusc. „Citește-ne și nouă!” mi-a spus Mama. Plin de neîncredere, mă codeam. Pur și simplu nu aveam curajul să citesc. „Atunci dă-mi jurnalul și citesc eu!” a zis atunci Mama. I l-am dat.
În timp ce Tata o privea țintă, Mama a citit „preambulul” din jurnal, în care îmi declaram sumar, copilărește desigur, intențiile. La sfârșitul „preambulului”, îmi uram mie însumi succes, ca un fel de autoîncurajare pentru ceea ce avea să urmeze în lungul drum pe care mi-l alesesem. După ce a citit cuvântul acesta, „succes!” – pusesem corect după el și semnul exclamării – Mama și-a ridicat privirea către mine, cu o bucurie care i se putea observa cu ușurință.
Crescând însă, după numai câteva luni, lucrurile s-au schimbat treptat în ceea ce privește „accesul” părinților la destăinuirile mele. Încă din primul an de liceu, jurnalul devenise unul „secret”. „Așa stă bine oricărui jurnal”, mă gândeam în sinea mea, plin de seriozitate. De aceea, cele dintâi pagini din jurnalul de la 14 ani mi se par cu mult mai interesante acum, pentru că totul din viața mea era „la vedere”.
Ieri şi azi, atunci şi acum
Astăzi, când scriu aceste rememorări, stau la aceeași masă de la Câmpulung, str. Parcul Mirea nr. 11, unde în 1969 așterneam zi de zi primele mele însemnări într-o agendă de culoare neagră, cu 365 de file. Transcriind, mă uit acum din când în când în jur. Totul din cameră arată ca atunci când aveam 14 ani: aceeași masă la care îmi făceam temele, aceleași scaune, aceeași mobilă, aceleași covoare de Cisnădie, cu un model pe care îl știu pe dinafară, aceeași oglindă lungă între cele două ferestre care dau spre curte, oglinda în fața căreia se pieptăna Mama, aceeași sobă maro de teracotă, același radio Philips la care tata asculta seara „Vocea Americii” cu urechea lipită de el, același termometru din anul 1965 care măsura temperatura din cameră.
Noutățile „decorului” de astăzi sunt minime și nu au schimbat cu nimic contextul din 1969. Vechiul nostru televizor „Grigorescu” de atunci (cu piese japoneze) a fost înlocuit, desigur, cu altul, dar și acesta stă pe același loc. Radioul Philips există, tot pe noptiera de la marginea patului, asemenea unui obiect de muzeu, căci nu mai funcționează din lipsă de piese care nu se mai produc de mai multe decenii. Soba e tot acolo, dar căldura vine acum de la caloriferele alimentate de centrală. Veioza de atunci a fost schimbată cu alta, care este așezată tot pe locul celei vechi, pe noptiera de lângă pat. În fine, ceva totuși nu mai există: telefonul cu disc! Era așezat pe cealaltă noptieră din cameră, cea din fața oglinzii. Îi țin minte numărul de atunci: 11968. Nu era nici greu: anul 1968, când fusese instalat, însă cu un 1 în față.
Jurnalul ca reînviere a trecutului
Recitind și transcriind paginile din jurnal, m-am cufundat cu totul în epoca de acum o jumătate de veac și am redevenit, pentru scurt timp, copilul de la 14 ani. Parcă aștept ca, din clipă în clipă, să se reîntoarcă de la școală Mama și Tata. După ce s-ar fi întors și am fi schimbat câteva cuvinte, Mama s-ar fi așezat la măsuța ei din lemn de brad ca să-și aleagă culegerile de matematică, exercițiile și problemele pe care a doua zi le-ar fi lucrat cu elevii de la Liceul Pedagogic. Tata, mai boem, venind acasă și făcându-se comod, s-ar fi întins în pat și, cu veioza la cap, ar fi început să citească din autorii pe care urma să îi predea la școală. Iar eu l-aș fi ironizat ca de obicei, mirându-mă că niște scriitori trebuie recitiți, poate chiar an de an, ca să fie predați elevilor. Nu aveam de unde să știu atunci, că peste niște ani, alegându-mi aceeași profesiune cu a lui, voi face același lucru.
Am recitit acum atât de curios și atât de concentrat începutul jurnalului de la 14 ani, încât atunci când am făcut o pauză și mi-am luat ochii de pe rândurile acelea scrise cuminte, școlărește, mi s-a părut ciudat ce am văzut în jurul meu, adică micile „modernizări” de astăzi ale camerei, după ce a trecut mai bine de o jumătate de secol de atunci: laptopul la care scriu, telefonul mobil de alături, modemul pentru internet, un barometru și un ceas, amândouă electronice. Transcriind, am retrăit totul și am ieșit din timpul prezent.
Poată să pară greu de crezut, dar grație jurnalului am constatat că zilele acelea, cu detaliile lor, nu au dispărut deloc din mintea mea, deși credeam că sunt pierdute pentru totdeauna.
File din Jurnalul de la Câmpulung
Miercuri, 1 ianuarie 1969, Câmpulung
Astăzi am început un An Nou, sper plin de bucurii. Am făcut revelionul acasă, singuri, și am stat până la ora 3 noaptea, vizionând la televizor un program satisfăcător. Am dormit până la ora 10 dimineața, după care am pregătit câteva lecții la istorie. Ieșind afară, am constatat că se depusese o zăpadă destul de abundentă.
Despre cele trecute, țin să amintesc că trimestrul I l-am terminat cu o medie mulțumitoare (9,71) și că din 22 decembrie anul trecut pregătesc zilnic lecții la română și istorie pentru examenul de admitere la liceu. Cred că în curând voi începe și la matematică. Vreau să mă pregătesc serios pentru acest examen.
Vecinului nostru Gheorghe Țârcovnicu i-a venit mașina, un Moskvici 408, ultimul tip. L-a garat la noi în curte, în garaj. Este mulțumit de mașină, culoarea oului de rață.
*
Joi, 2 ianuarie 1969, Câmpulung
În a doua zi a anului 1969 nu se semnalează nimic deosebit. A nins aproape toată ziua, zăpada cât și gerul amenințând să ia proporții serioase. Dl. Gheorghe a venit să controleze mașina cea nouă și a constatat că aproape toate șuruburile erau neprinse cum trebuie, după cum mi-a spus.
În această seară am vizionat la televizor „Răpirea fecioarelor”, un film românesc bunicel. Am văzut și emisiunea „Almanahul cu surprize”, care a conținut două prezentări excepționale despre tehnica filmului cu cowboy, echilibristică la peste 1000 de metri înălțime și tradiționala încălecare a cailor sălbatici, pe care trebuie să te ții cel puțin 8 (opt) secunde.
Cu ocazia sărbătorilor, ne-a venit prin poștă un teanc întreg de felicitări, întrecând astfel „recordul” din ceilalți ani.
*
Vineri, 3 ianuarie 1969, Câmpulung
A nins astăzi cum de mult nu am mai văzut. O adevărată avalanșă de zăpadă! A atins 35 de cm.
Am fost în oraș ca să văd dacă s-au adus butelii. Afișul lăsat pe ușă m-a dezamăgit. „Nu sunt butelii!” M-am întors acasă cu câteva cumpărături.
După-masă a încetat să mai ningă. Cerul s-a menținut tot timpul acoperit. Pe la ora 16 am fost degeaba la sifoane, pentru că programul pe care îl știam s-a schimbat de sărbători.
*
Sâmbătă 4 ianuarie 1969, Câmpulung
În sfârșit, am aflat că au venit buteliile. Am schimbat butelia, am cumpărat și garnituri, iar apoi m-am întors acasă în numai 25 de minute.
Astăzi am ieșit cu sania. Am venit însă repede acasă pentru a urmări la televizor un concurs de probe alpine transmis din R.F.G., care mi-a adus în fața ochilor pe unii dintre campionii Jocurilor Olimpice de anul trecut de la Grenoble.
În această seară am vizionat filmul brazilian „Cascada diavolului”.
*
Duminică 5 ianuarie 1969, Câmpulung
Mi-am continuat lecțiile de pregătire pentru examenul de admitere la liceu timp de trei ore dimineața și două ore după-masă. Sunt pe punctul de a termina de recapitulat la istorie materia primului trimestru, dar la matematică încă nu am început. După-amiază am făcut o pauză de o oră și jumătate, când am urmărit la televizor prima retrospectivă olimpică „Mexico 1968”.
Aseară s-a terminat serialul de televiziune britanic de spionaj „Răzbunătorii”, cu Diana Rigg și Patrick McNee în rolurile principale.
Zăpada a început să fie geruită, iar gerul s-a întețit.
*
Luni 13 ianuarie 1969, Câmpulung
Am început școala! Nu însă cu părere de rău. M-am trezit cam greu de dimineață. Ca de obicei, la 7,30. Dar într-o jumătate de oră am reușit să ajung la școală. Mi-am revăzut colegii și profesorii.
După-masă, în cadrul orei de educație fizică, am eliberat de zăpadă pista de alergare de pe terenul de sport de lângă școală.
Prima zi din trimestru a trecut mai anonimă decât mă așteptam. Bine că nu am avut vreun ghinion! Doar e 13, despre care pot să spun că mi-a adus destule neplăceri.
*
Miercuri 5 februarie 1969, Câmpulung
Se va organiza un concurs pentru a se alege școala participantă din Câmpulung la concursul „La șase pași de o excursie” de la Televiziunea Română. Școala noastră [Liceul Nr. 2], în urma tragerii la sorți, își va disputa întâietatea cu Școala Nr. 5 din Schei. Concursul va avea loc duminică 9 februarie. Sunt desemnat concurent la istorie. Chiar din această zi am început să repet materia. Avem întrebări până la capitolul „Orânduirea capitalistă”. Voi repeta și la geografie și la matematică pentru a ajuta concurenții noștri în caz că nu știu întrebarea.
Vremea e deosebit de urâtă și umedă. Plouă și lapovițează încontinuu.
Mama mi-a cumpărat astăzi un stilou nou chinezesc de 110 lei, exact ca acela cu care scriu acum, numai culoarea diferă. Cel cu care scriu este bej, celălalt, gri.
*
Duminică 13 aprilie 1969, Câmpulung
Cutremurul de ieri (mai bine zis cutremurele, deoarece pe lângă acesta mare au mai fost alte zece aproximativ) a fost ceva neobișnuit. Imediat am ieșit în recunoaștere în oraș pentru a constata urmările: câteva coșuri dărâmate, câteva cărămizi căzute, iată consecințele fenomenului natural care a produs o panică grozavă. Un coleg pe care l-am întâlnit pe drum era complet desfigurat.
*
Luni 14 aprilie 1969, Câmpulung
Comentarii aprinse azi la școală în urma cutremurului. Fiecare, care mai de care, să-și povestească pățaniile și apoi evacuarea rapidă spre un loc sigur. Stația seismografică de la Liceul „Dinicu Golescu” a înregistrat gradul 6,7. Dezlănțuirea bruscă a cutremurului, care a produs pagube la Liceul Pedagogic, a făcut ca acéle seismografului să sară la un moment dat și astfel valoarea maximă se pare că nu s-a înregistrat exact. Se crede că epicentrul ar fi fost între Bilcești și Lerești. La Sibiu s-ar fi dărâmat două blocuri, pe când la București aproape că nu s-a simțit. S-ar fi observat spre Mățău și niște flăcări care ieșeau din pământ, fenomen asemănător și la marele cutremur din 1940.
*
Miercuri 21 mai 1969, Câmpulung
Am scris astăzi în Statele Unite [la postul de radio ”Vocea Americii” (notă din 2023)] pentru a primi fotografiile cosmonauților americani.
Azi a fost ziua Mamei, Sf. Constantin și Elena. A primit multe felicitări și cadouri.
*
Jurnalul de la Câmpulung, început la 1 ianuarie 1969, a continuat în toți anii de școală, până în vara lui 1973, când am intrat la Facultatea de Litere din București și s-a deschis o nouă etapă a vieții.
Notă:
Cuvintele „Mama” și „Tata”, deși substantive comune, le-am scris cu majusculă.