Nevindecat de ARO, după 42 de ani lucraţi la uzină, Eduard Ţigler, în vârstă de 84 de ani, îşi alină dorul de anii tinereţii profesionale urmărind evenimentele legate de maşina fabricată la Câmpulung: reportaje, interviuri, filme, simpozioanele şi raidurile lui Emil Hagi. E la curent cam cu tot ce are în centru maşina şi întreprinderea în care a intrat în 1958, ca absolvent al Şcolii Profesionale IMS. A părăsit, fizic, uzina, căci cu gândul n-a părăsit-o niciodată, în 2000, când s-a pensionat. În ultimii trei ani, şi-a găsit o preocupare care l-a ţinut în priză, urmărind şi cumpărând o broşură auto de la chioşcul de ziare din faţa Clubului ARO, comercializată împreună cu piesele unei machete de ARO 240. Ce s-a necăjit Eduard Ţigler în pandemie, când s-a întâmplat să intervină o pauză de câteva luni în care n-a mai găsit revista la chioşc! Pentru că îl prinsese obiceiul de a procura săptămânal broşura cu piesa aferentă. La distanţă de trei ani de începutul unui joc frumos, fostul angajat al Uzinei ARO are în sufragerie decoraţiunea de care este mândru: o maşină în miniatură, în care a investit şi timp, şi bani din pensia sa, departe de a fi o avere.
Macheta lui Eduard Ţigler a fost asamblată de inginerul Gheorghe Buzatu
„Microbul” achiziţionării pieselor machetei i-a „contaminat” pe mai mulţi dintre cei care au lăsat zeci de ani din viaţa lor pe platforma industrială. Unii doar le-au procurat, alţii poate că, la fel ca el, le-au şi asamblat. În ţară, după cum a ajuns la urechile interlocutorului nostru, macheta asamblată se vinde deja pe internet cu 4.000-4.500 lei. Pare mult, dar şi cei care au cumpărat-o în „rate” au cheltuit ceva. Cum s-a creat „dependenţa” pentru colecţionarii componentelor, care era evident că, odată ce-au cumpărat o parte din ele, n-aveau cum să se oprească din această captivantă joacă? Punându-se în vânzare mai întâi piesele mai simple şi mai ieftine, după care, gradual, pasionatul era nevoit să scoată din buzunar sume din ce în ce mai mari.
La numărul 1, componenta vândută odată cu revista a costat 4,90 lei. La numărul 2, preţul a crescut la 16,90 lei. Pentru numerele 3-72, costul a sărit la 34,90 lei, iar de la 73 până la final, la numărul 130, 36,90 lei. Destul de mult, ne spunea Eduard Ţigler, mai ales că publicaţia avea apariţie săptămânală. Eduard Ţigler recunoaşte că la pensia lui se simţea cheltuiala, dar n-a putut renunţa. Intrase în horă… trebuia să joace. Şi-apoi ardea de nerăbdare să vadă maşina finalizată.
Broşura îl informa pe cititor că durata aproximativă a asamblării integrale era de 3 ani şi 6 luni. Şi aşa a fost în cazul povestitorului nostru, care a avut răbdarea de a parcurge un proces care i-a molipsit şi pe alţii.
Nu s-a încumetat să pună el cap la cap piesele cumpărate cu conştiinciozitate, săptămână de săptămână, ci a apelat la prietenul şi colegul de bancă din perioada şcolii, Gheorghe Buzatu. „Medicul” bătrânelor ceasuri din Câmpulung – cel al Bărăţiei şi cel al Colegiului „Carol I” – pe care le-a readus la viaţă împreună cu Gheorghe Chiţa. Nu i le-a adus pe toate o dată, ci cum cumpăra o piesă, cum i-o preda priceputului reparator de lucruri de fineţe, care l-au pasionat întreaga viaţă pe inginerul Buzatu.
Din câte ştie Eduard Ţigler, maşinuţa lui nu este prima care a fost dusă la bun sfârşit de către cei care i-au împărtăşit hobby-ul, însă a lui este specială tocmai pentru că a lucrat la ea Gheorghe Buzatu.
După pensionare, Gheorghe Buzatu s-a dedicat lucrărilor de fineţe şi precizie
Gheorghe Buzatu, de loc din comuna Lereşti, s-a născut pe 28 ianuarie 1941. La uzină, Gheorghe Buzatu a pornit de jos, de la munca din Sculărie, şi a continuat cu Atelierul de Metrologie, apoi cu Remedieri motoare, după construcţia Halei Motor. În anul 1967, a absolvit facultatea la Braşov, la Secţia de Maşini Unelte şi Scule, după care s-a reîntors la ARO, pentru perioada de stagiatură, la Secţia Prelucrări 1240. În acelaşi an, s-a transferat la Grupul Şcolar Industrial Construcţii de Maşini, instituţie pe care, cinci ani, a condus-o din poziţia de director adjunct. În 1984, a revenit la fabrică, la Mecanicul Şef, devenind, după o perioadă scurtă, şeful Atelierul de Proiectare, Reparaţii Maşini şi Utilaje.
După ieşirea la pensie din întreprindere, a continuat să lucreze în domeniul mecanicii fine şi al hidraulicii. Pe partea de mecanică fină, s-a ocupat de reparaţii ale unor ceasuri simbolice ale Câmpulungului şi Muscelului, reuşind să le pună la punct: ceasul de la Bărăţie, pe cele de la Liceul Pedagogic şi Casa de Cultură „Tudor Muşatescu”, ceasul Bisericii Joseni din Rucăr şi au mai fost şi altele, dar altă aparatură: barometre, hidrometre ş.a.m.d.
Edy Ţigler a fost şeful Metrologiei
Eduard Ţigler este o mai veche şi dragă cunoştinţă din perioada în care Evenimentul Muscelean realiza seria de interviuri cu foşti angajaţi care au acceptat să-şi împărtăşească amintirile legate de ARO. De fel, Eduard Ţigler este din Bucureşti, însă, în copilărie, s-a mutat cu familia la Câmpulung. Se întâmpla în anul 1953. În 1958, la 19 ani, când a absolvit Şcoala Profesională IMS, a fost angajat la uzină, ca frezor la Mecanicul Şef. Ulterior, s-a mutat la Întreţinere, ca frezor la Forjă, apoi la Sculărie.
Ca o paranteză, din şapte membri, cât număra familia lui Eduard Ţigler, şef la Metrologie, într-o perioadă, cinci erau angajaţi la uzină. Tatăl său a fost la Control, la Prototip, fiul, Eduard Ţigler, a fost frezor, un frate a lucrat ca strungar, altul rectificator, iar sora s-a calificat ca strungăriţă. Băieţii au absolvit Şcoala Profesională, iar sora, care nu era acceptată la această instituţie de învăţământ, fiind fată, a urmat o Şcoală de Calificare.
Imediat după angajare, Eduard Ţigler a urmat cursurile liceale, la seral, la „Dinicu Golescu”. După ce a terminat liceul, a urmat Cursurile Tehnice de Metrologie, la Bucureşti, între anii 1962-1965, după care s-a întors la uzină, ca metrolog. Angajat la Laboratorul de Metrologie, Eduard Ţigler l-a găsit acolo pe metrologul şef Petre Anghelina, pe care l-a înlocuit în perioada 1976-1982, primul fiind detaşat la Montaj, ca maistru. Activitatea lui Eduard Ţigler la uzină a numărat 42 de ani, din 1958, când a absolvit Şcoala Profesională IMS, până la 1 ianuarie 2000, data pensionării: patru ani, ca frezor şi 35 de ani, la Metrologie, intervale despărţite de cei trei ani în care s-a aflat la studii la Bucureşti.
Magda BĂNCESCU