Între amintirile din copilărie păstrate cu o acurateţe incredibilă în memoria profesorului Adrian Săvoiu, care nu se îndură să lase să se risipească în uitare momente candide, irepetabile, sunt şi secvenţele legate de pictorul Alexandru Donici. Numele acestei somităţi a culturii câmpulungene este menţinut în actualitate graţie strădaniilor nepotului Pavy Beloiu care, în onoarea ilustrului său unchi, a realizat trei albume dedicate operei sale, ca o moştenire pentru cei care vor urma după noi. Cea mai recentă lucrare, „Pictura din Muscel”, a fost prezentată la sfârşitul anului trecut, în cadrul unui eveniment în care profesorul Adrian Săvoiu a povestit cum l-a perceput mintea neprihănită a unui copil de nouă ani pe artistul care trecea frecvent prin faţa casei sale. Alexandru Donici a avut o viaţă scurtă, stingându-se la doar 58 de ani. Născut în 1912, la Bucureşti, maestrul căruia i se datorează înfiinţarea Cenaclului de Arte Plastice „I.D. Negulici”, în 1970, şi-a încheiat călătoria în această lume chiar în anul reunirii pictorilor musceleni în acest for ajuns astăzi la 53 de ani de existenţă.
- Profesorul Adrian Săvoiu: „Era prima dată în viaţa mea când vedeam un pictor în carne şi oase”
Albumul publicat de Pavy Beloiu într-o a treia ediţie a constituit pentru profesorul Adrian Săvoiu prilejul unei plăcute călătorii în timp, pe când era un copil vrăjit de misterul emanat de prezenţa unui necunoscut „înarmat” cu ustensilele necesare lucrului pretenţios, care îi purta paşii prin locurile imortalizate în picturile sale. „(…) Nu se poate să nu mă gândesc la un anumit moment al existenţei mele.”, şi-a început mărturisirea Adrian Săvoiu despre copilul impresionat la vederea artistului care îşi căuta inspiraţia pe dealurile din jurul Câmpulungului, care îi ofereau imaginea de la înălţime a oraşului. „Prin faţa casei de pe strada Parcul Mirea trecea un bărbat puţin diferit de toţi cei pe care eu îi văzusem până atunci. Avea o pălărie trasă într-o parte, avea un şevalet, câteva pensule, iar în mâna cealaltă, un taburet. Suia pe aleea care încă exista pe lângă Vila Apostol Mirea şi ajungea pe unul dintre dealurile de pe care se putea vedea Câmpulungul. Acolo îşi alegea un loc, se aşeza şi începea să picteze. Evident că aţi ghicit cine este: maestrul Alexandru Donici. M-am apropiat, în câteva rânduri, cu multă sfială de dânsul, pentru că era prima dată în viaţa mea când vedeam un pictor în carne şi oase. Chiar am început un mic dialog destul de timid.”, povestea profesorul Săvoiu.
- Soţia pictorului, Elisabeta Donici, a fost învăţătoarea lui Adrian Săvoiu
Ce l-a surprins foarte tare pe narator este că, răsfoind albumul apărut sub îngrijirea lui Pavy Beloiu, a regăsit imaginile copilăriei, „imaginile anilor ’60, pe care Alexandru Donici le-a prins prin pensula sa.” Prilej pentru alte amintiri împărtăşite unui public care nu se satură să-i asculte istorisirile profesorului Săvoiu. „Cu o zi înainte să încep clasa I, mama mi-a spus că, a doua zi, voi merge la şcoală şi că nici ea şi nici tata nu mă pot duce, pentru că şi ei sunt profesori şi trebuie să meargă fiecare la şcoala sa. „Ai putea să te duci singur la şcoală?”, m-a întrebat mama. „Da!”, am răspuns eu, convins că îmi iau o foarte mare responsabilitate. Ştiam unde este Şcoala nr.1 „Oprea Iorgulescu”. Am ajuns în curte unde erau părinţi cu copii, fiecare ţinea de mână câte un băiat, câte o fată. M-am apropiat de o doamnă care s-a uitat la mine şi, ciudat, a spus: „Cu tine n-a venit nimeni în prima zi la şcoală?” „Nu – i-am spus – pentru că părinţii mei sunt ocupaţi astăzi.” Întorcându-se către o altă doamnă, i-a spus: „Ce părinţi o fi având şi copilul acesta…” Mama îmi spusese că trebuie să întreb de doamna învăţătoare Elisabeta Donici şi, atunci, în septembrie 1961, când aveam şapte ani, am cunoscut-o pe cea care avea să-mi fie, pentru patru ani, învăţătoare.”, sunt amănunte savuroase depănate de profesorul Săvoiu.
Două momente pure, legate de existenţa sa şi, în special, de perioada din care se păstrează cele mai nevinovate amintiri, pe care profesorul Săvoiu le-a regăsit în acest album. „Am avut mai multe discuţii cu Pavy Beloiu despre etapele succesive ale acestei cărţi şi ceea ce pentru mine este încântător este faptul că am regăsit Râul Târgului, Vila Golescu, Vila Apostol Mirea, Gruiul şi toate peisajele acelor ani prinse în această carte. Dar Pavy Beloiu nu se opreşte aici, ci ne conturează şi un portret al lui Ion Negulici, pictorul despre care am avut prilejul, împreună cu doamna profesoară Cristina Nicula, să discutăm în mai multe rânduri. Nu numai despre el, ci şi despre această extraordinară familie. Şi despre G.D. Mirea, care ar merita un album separat pentru importanţa pe care o are.”, este recomandarea profesorului Adrian Săvoiu pentru iubitorii artei plastice muscelene şi ai culturii în general.
- Alexandru Donici a fost răpus de o moarte fulgerătoare chiar în anul înfiinţării cenaclului
Despre cum s-a înfiinţat Cenaclul „I.D. Negulici” şi despre rolul avut de Alexandru Donici aflăm din albumul Cenaclului de Arte Plastice „Ion D.Negulici”, apărut cu ocazia Semicentenarului 1970-2020.
„Suntem în 29 ianuarie 1970, într-una dintre sălile Casei de Cultură orăşeneşti, unde câţiva inimoşi şi împătimiţi ai artelor plastice s-au adunat şi au decis să lucreze împreună pentru promovarea artelor plastice muscelene. Numele lor se regăsesc în procesul-verbal încheiat cu această ocazie. Aceştia sunt Alexandru Donici, Eugen Pohonţu, iniţiatorii principali ai înfiinţării acestui cenaclu, Nicolae Mitrea, Ştefan Chioreanu, Dalila Ionescu Oncica, Maria Proca Jinga, Nelu Constantin, George Paulian, Alexandru Marinescu, fraţii Istrate Calinic şi Clemente, Nicolae Chirca, Ion Scarlat, Pavel Moţoc, Victorian Stăncescu, Mircea Constantinescu, Doru Oncete, Oscar Ionescu, Gheorghe Negru şi Ion Grigorescu, cărora li s-au alăturat Georgeta Ionel, Georgeta Joiţa, Valeria Alecu. Aceştia sunt fondatorii Cenaclului de Arte Plastice „I.D. Negulici” şi tot ei sunt cei care au dus arta plastică pe firmamentul afirmării în primul deceniu al activităţii lui.
Pentru că Cenaclul „I.D. Negulici” purta un nume de o rezonanţă artistică naţională, prima conducere a avut şi ea nume cunoscute pe planul artistic românesc. Primul tandem aflat la conducerea cenaclului a fost format din poetul şi eseistul Gheorghe Tomozei şi criticul de artă Radu Ionescu. Vicepreşedinte a fost ales nimeni altul decât Alexandru Donici, iniţiatorul acestei mişcări plastice, care era deja o personalitate conturată, cu o activitate bogată în această direcţie.
Însă, pentru că cele două personalităţi – Gheorghe Tomozei şi Radu Ionescu – erau mai tot timpul plecate din Câmpulung, căutându-şi menirea culturală în capitala ţării, s-a născut propunerea ca la conducerea cenaclului să fie ales un artist de-al locului. Toate propunerile s-au îndreptat către vicepreşedintele cenaclului, artistul şi profesorul Alexandru Donici, un promotor al artelor plastice câmpulungene, un maestru al penelului şi unul dintre iniţiatorii importanţi ai constituirii acestui cenaclu. Propunerea a fost unanim acceptată de membrii cenaclişti, ea fiind înfăptuită doar pentru scurt timp, pentru că, în toamna anului 1970, artistul are o moarte fulgerătoare. Alexandru Donici era deja un reper important în arta plastică musceleană, regională şi naţională, era un artist desăvârşit, un profesor şi un foarte bun îndrumător. Moartea sa a lăsat un gol enorm în sufletele cenacliştilor.
Fratele său, Valentin Donici, devenit şi el un binecunoscut artist plastic, a plecat din Câmpulung, stabilindu-se în oraşul de la malul mării, Constanţa. Aici, el devine un apreciat profesor al Şcolii Populare de Artă. Valentin poartă cu el talentul artistic al familiei sale, remarcându-se prin lucrări cu teme marine, de altfel, abordate în marea majoritate a picturilor sale.”, redăm un fragment despre începuturile cenaclului a cărui activitate nu putea fi separată de cea a Şcolii Populare de Artă din Câmpulung, înfiinţată în 1959, printr-o hotărâre a Ministerului Culturii.
Magda BĂNCESCU