Într-o vară am hotărât cu Andrei Băjan, fostul meu coleg de clasă din gimnaziu, să parcurgem un traseu spectaculos de o zi: Rucăr-Ţefeleica-Măra-Şaua Argeşel-cabana Voina. Zic „spectaculos” pentru că puţini se încumetau să meargă o zi întreagă prin această „pustietate”, pe cărări nebătute decât foarte rar de pas omenesc. Dimineaţa, la ora 6, eram la Andrei ca să-l iau de acasă, aşa cum stabiliserăm în ajun, și să mergem la autogară să prindem autobuzul de 6:30 spre Rucăr. Stupoare! Andrei era încă în pat. Îmboldit de mine, în câteva minute și-a improvizat un fel de rucsac. Pentru o zi pe munte a luat o sticlă cu apă, ceva mâncare (insuficientă, dar mai aveam eu ceva în plus și pentru el) și, mai ales, țigările rămase dintr-un pachet, adică foarte puține pentru cât fuma el.
După ce am coborât la Rucăr din autobuz, am intrat imediat pe traseu. La marginea Rucărului ne-am salutat cu ultimii oameni din sat. Apoi am rămas singuri cu muntele. Trebuie să fi mers așa vreo două ore. Cu cât înaintam, cu atât marcajul devenea mai rar și mai greu de găsit. Poteca era înierbată, cu flori de munte neatinse de picior de om, semn că nu trecea nimeni pe acolo.
La un moment dat, cărarea care șerpuia prin pădure se bifurcă. Unde este oare marcajul? Încotro o luăm? Ne uităm la dreapta și la stânga. Nici urmă de marcaj. Bâjbâim o perioadă și ne oprim. Este clar! Așa nu mai putem înainta, pentru că ne abatem de la traseu și ne rătăcim în imensitatea muntelui. Îi propun lui Andrei să o ia pe cărarea din dreapta, iar eu să apuc pe cea din stânga. Cine vede primul marcajul strigă după celălalt. Altfel, dacă nu dăm de semn, nu avem decât o soluție: ne întoarcem la Rucăr. Ceea ce, evident, nu era pe placul nici unuia.
Ce am descoperit în poieniță
Așadar, la bifurcație, mă despart de Andrei. Merg vreo două-trei sute de metri pe cărare și ies într-o poieniță năpădită de iarbă înaltă și multe flori. E o liniște deplină. Se aude doar respirația mea și zumzetul gâzelor, mai ales al bondarilor care zboară din floare în floare. Raiul coborât pe Pământ! Îmi înalț privirea și ce văd? Pe un brad, la marginea poieniței, zăresc marcajul mult căutat. Fericit peste măsură, strig atunci din toate puterile, prelung:
– Andreeeeei!!!
În aceeași clipă, la nici douăzeci de pași în fața mea, se ridică drept, pe picioarele dinapoi, un urs uriaș. Stă nemișcat. Cele două labe ridicate deasupra capului înțepenesc așa. Se uită la mine fix, cu niște ochi mici, rotunzi, care, în albeața lor, au un fel de vinișoare roșii, încât îmi pare că mă privește cu doi ochi sângerii. Privirile ni se intersectează brusc. Sub bot, ursului cel uriaș i-a crescut blana într-un mod ciudat. Arată înfiorător așa, cu barba aceea imensă. Cele două labe din față le ține în continuare ridicate, ca pregătit de atac.
Chiar nu este o invenție când se spune că în asemenea clipe îți trec cu o rapiditate năucitoare prin cap zeci de gânduri. Ce să fac dacă mă atacă ursul? Instinctul îmi dictează să o iau la fugă, dar, în același timp, știu că ursul m-ar ajunge după câțiva pași. Auzisem că în asemenea situații ar trebui să te culci la pământ și să faci pe mortul, căci ursul n-ar fi interesat de mortăciuni. Dar cum să te întinzi la pământ când vezi animalul furios drept în fața ta? Imposibil! De suit într-un copac, nici nu se poate vorbi, căci cățăratul în pom este, nu-i așa?, specialitatea ursului, nu a omului.
Privesc în continuare fix în ochii animalului care nu mă slăbește din privire o secundă. Începe să mi se facă o frică îngrozitoare. Nu am nicio soluție. Și eu, și ursul stăm în continuare înțepeniți și ne măsurăm din priviri. Sunt cele mai lungi clipe din viața mea! Ursul face prima mișcare. Coboară pe cele patru labe. Începe să se agite. Își sucește capul în stânga și în dreapta. Se vede că este peste măsură de furios. În clipita aceea înțeleg și de ce. Dormea în poieniță și strigătul meu violent, în atâta liniște, l-a trezit brusc din somn. E limpede! I-am încălcat teritoriul și știu că ursul nu suportă asta.
Inima îmi bate să-mi spargă pieptul. Sângele îmi zvâcnește în urechi. Ursul cel uriaș stă acum pe cele patru labe și mă privește cu ochii aceia roșii, prea mici pentru capul lui mare. Văd, neputincios, cum începe să vină spre mine, cu pași siguri, calculați. Precis mă va ataca. Nu mai am nicio îndoială. Simt cum o căldură îmi cuprinde tot corpul. Rămân acum doar în voia Celui de Sus!
Câteodată se întâmplă și minuni
În acest moment se produce o minune. Pe neașteptate, ursul furios își schimbă brusc direcția și, în loc să se repeadă spre mine, se întoarce ca să intre în pădure. Desișul îmi pare de nepătruns, dar nu este așa și pentru ursul cel bărbos. Animalul începe să bată rămurișul cu labele lui puternice. Își taie drum printre crengi, care trosnesc și se rup cu zgomot, și se afundă tot mai mult în pădure. Aud mult timp cum trosnesc ramurile strivite de urs. Apoi se lasă tăcerea…
Când n-am mai auzit trosniturile din adâncul pădurii, am ieșit parcă din transă. Nu puteam să cred că mai sunt întreg după ce îi stricasem ursului somnul din poieniță. Încerc să pășesc și îmi dau seama că picioarele nu mă mai ascultă. Aproape nu le mai simt. Mă uit instinctiv la genunchi și observ că-mi tremură picioarele. E un fel de dârdâit pe care nu mi-l pot opri, oricât aș încerca. Iar tremurul mi se răspândește în tot corpul.
E greu de spus câtă vreme a trecut până ce inima mi s-a mai potolit din năvală. Pe măsură ce mi-am recăpătat luciditatea, am început să mă îmbărbătez singur. Cobor pe cărare și îl găsesc pe Andrei, care nu auzise strigătul meu și mă aștepta vesel și nerăbdător în locul unde ne despărțisem. Sunt atât de speriat încât nu reușesc să-i spun decât:
– Am găsit marcajul!
Drumul nostru, îi arăt, continuă pe-acolo, pe unde tocmai coborâsem. Adică exact prin locul pe unde intrase ursul în pădure. Dar numai eu știu asta. Despre întâlnirea cu ursul, nu îi șoptesc o vorbă. Pornim amândoi la drum pe cărarea năpădită de vegetație. Se vede că nu trece nimeni pe aici. Eu tresar la orice cotitură. Lui Andrei nu-i pasă de nimic. Adică nu, ceva îl neliniștește totuși: lipsa țigărilor. Mergem amândoi în tăcere, fără să scoatem un cuvânt. Așa credeam, în mod eronat, că trebuia să mergem prin pădure. Nu știam că ar fi trebuit să facem cât mai mult zgomot, să strigăm, să fluierăm, astfel ca ursul să ne audă din timp și să se piardă în pădure. În mintea mea tulburată, persista o singură idee: ursul nu trebuia deranjat, pentru că, dacă îl zgândăream și a doua oară, cu siguranță nu m-ar mai fi iertat.
Suntem obosiți. Este ora 4 după-amiaza. Mergem de la 8 dimineața, iar marcajul deficitar ne pune în continuare mari probleme. Nu după mult timp, dăm de o stână. După ce ciobanii își potolesc câinii, ne apropiem. Sunt primii oameni pe care îi vedem de când am ieșit din Rucăr. Intrăm în vorbă cu ciobanii ca să aflăm dacă nu cumva am rătăcit drumul spre cabana Voina. Spre fericirea noastră suntem pe calea cea bună.
– N-aveți niște țigări? se interesează un cioban.
Îl privesc pe Andrei. E ca și cum ai întreba de funie în casa spânzuratului. Andrei e un fumător înrăit, de două pachete pe zi. A terminat țigările de dimineață și acum este într-o suferință cumplită. Se vede pe fața lui.
– N-avem niciuna, mă amestec eu în vorbă.
– Da’ cu un urs mare, bărbos, cu niște ochi mici, roșii, nu v-ați întâlnit pe drum? continuă ciobanul. Ne-a furat o vită de la stână. Câinii n-au avut ce-i face. A omorât-o și a tras-o colo în vale. Mănâncă din ea de două zile!
– Ba da, zic eu cu jumătate de glas, tocmai l-am întâlnit în poiană!
Notă: fragment din volumul „Dincoace de Cortina de Fier. Amintiri”, ediţia a II-a adăugită, în pregătire la Editura Art