De m-ați întreba dacă astăzi ar mai putea să trăiască o Șeherezadă care să povestească timp de ”O mie și una de nopți”, răspunsul meu ar fi: Cu siguranță, da! Șeherezada zilelor noastre chiar există! Dar în caz că există, ea ar mai putea fi găsită?
Dacă din fața Mănăstirii “Negru-Vodă” din Câmpulung, veți coborî nu mai mult de 100 de metri, pe strada Negulici, vă veți putea opri în fața unei locuințe mari, boierești. Aici, la nr. 10, veți descoperi (ceea ce nu știați, desigur!) un monument sui-generis. Adică o casă veche de aproape două sute de ani, cu pereții exteriori groși de aproape un metru, o casă cu atât mai importantă, pentru că a fost pictată în cel dintâi tablou unde un pictor român a înfățișat un peisaj citadin. Numele pictorului: Ion D. Negulici. Numele tabloului: „Peisaj din Câmpulung”. Anul: 1837.
Ce observăm în acest tablou? O stradă în pantă, o casă și pe fundal Mănăstirea “Negru-Vodă”. Puteți admira originalul tabloului la Muzeul Național de Artă din București sau, mai la îndemână, chiar pe internet. Și aici vine surpriza! Nu numai că această casă boierească există și astăzi, dar o veți putea întâlni aici chiar pe cea căreia eu îi spun “Șeherezada Câmpulungului”. În acest loc, în acest spațiu încărcat cu atâtea amintiri trăiește Cristina Nicula.
Descendentă din vechea familie a lui Dimitrie Negulici, fratele pictorului câmpulungean Ion D. Negulici, profesoara Cristina Nicula – în caz că îi veți face o vizită! – vă va putea vorbi ore în șir despre iluștrii săi ascendenți din familia Negulici, pe linie maternă, dar și despre înaintașii ei din familia Mârtzu, pe linie paternă. Dar nu numai atât! Cristina Nicula vă va povesti – inepuizabil, asemenea Șeherezadei de odinioară! – despre istoria vieții altor zeci și zeci de oameni din familii de vază ale Câmpulungului, cât și despre descendenții acestora.
Istorisirile Cristinei Nicula nu sunt însă niște povestiri obișnuite. Memoria ieșită din comun îi permite ca, atunci când povestește, să se miște cu o dezinvoltură neobișnuită pe toate coordonatele temporale. Nu are importanță că o întâmplare, la care a fost martoră sau pe care a auzit-o, s-a petrecut acum câteva decenii sau doar acum câțiva ani. Amănuntul savuros se poate întâlni peste tot, pentru că „Șeherezadei Câmpulungului” nimic nu îi e mai străin decât acel arhicunoscut pentru noi toți „Nu-mi mai aduc prea bine aminte”.
Casa familiei Negulici din Câmpulung. Fotografie-document din 1894
Multe dintre povestirile ei au, în plus, un aer de nostalgie îmbinat cu multă duioșie, sunt niște „istorii de demult”, care parcă ar coborî din atmosfera sadoveniană de la „Hanu Ancuței”. Nu-ți rămâne decât să te minunezi, pentru că, prin aceste povestiri, Cristina Nicula recompune o întreagă lume care nu mai există astăzi și care a mai rămas într-un singur loc: în memoria sa excepțională. Vă spun cu mâna pe inimă că nu am întâlnit niciodată, în carne și oase, o asemenea persoană asupra căreia să se fi coborât harul atât de rar al povestirii.
Orice povestire a „Șeherezadei Câmpulungului”, prin dedesubturile ei misterioase, va genera imediat o altă povestire, care o va continua pe prima, iar această a doua povestire va duce inevitabil spre o a treia de care e legată prin fire numai de dânsa știute. Grație talentului și vervei povestitoarei, aceste narațiuni se transformă sub ochii tăi în istorisiri pline de farmec, ce pot fi scoase din timp și din spațiu. Fiecare istorisire, la fel ca orice poveste a copilăriei noastre, conține și un tâlc. Iar cine va avea urechi de auzit, cum se spune, va auzi. Adică va înțelege acel nivel subteran al narațiunii, care nu se lasă descifrat prea ușor. Ascultând-o pe Cristina Nicula, poți deveni astfel martorul uimit, retras în tăcere și, în același timp, în admirație, al unei panorame unice: o istorie cu zeci și zeci de vieți, unele fericite și împlinite, altele consumate repede, secerate mult prea devreme. Un ecran uriaș al existenței noastre, care ți se aduce în față și la care ți se oferă șansa a fi un nesperat spectator.
De curând, Cristina Nicula și-a adunat o parte dintre povestirile sale în volumul „Confesiuni în oglindă”, o carte scrisă cu sensibilitate, dar și cu multă acuitate a observației. Capitolele de început sunt o restituire a copilăriei și adolescenței, petrecute de autoare la București și Câmpulung. Ele surprind inocența unei fete care observă în cele mai mici detalii „universul mic” al propriei locuințe ori al curții înconjurătoare, dar și oamenii ce populează acest univers, fie mama și tata, fie rudele cele mai apropiate, învățătoarea, primele prietene sau unii dintre profesori. Apoi cartea Cristinei Nicula devine treptat o reconstituire a unei biografii aflate sub figura tutelară a tatălui, cel care a trebuit să suplinească dispariția prematură a mamei, purtându-i fetei sale de grijă singur, cu iubire și atenție, construindu-i personalitatea.
Autoarea evocă astfel meandrele unei existențe, lecțiile de viață primite, figurile luminoase pe care le-a întâlnit, momentele de cumpănă, marile bucurii, dar și frustrările trăite. Totul este descris prin prisma unui suflet feminin, sensibil și romantic, atât de nepotrivit durității epocii pe care o străbătea.
Puse însă cap la cap, fabuloasele povestiri ale Cristinei Nicula, mult mai multe decât pot încăpea într-o singură carte, se vor putea întinde pe durata legendară a celor „O mie și una de nopți”. Astfel, prin poveștile ei,„Șeherezada Câmpulungului” de pe strada Negulici nr. 10 va deveni ea însăși o poveste.