Eveniment de excepţie organizat de familia Hagi la Muzeul Automobilului Românesc, în cadrul seriei ajunse la 16 ani de existenţă, „Câmpulung în amintiri”, una dintre cele mai frumoase secvenţe a Zilelor Câmpulungului! Pentru ediţia a XXII-a a sărbătorii municipiului, Emil Hagi a conceput o emoţionantă reuniune a unora dintre participanţii la cele şase expediţii „Cu papucii prin deşert”. Povestirile depănate în cadrul întâlnirii prieteneşti au fost savurate cu interes de un public numeros, la fel cum a fost şi în luna mai, la Retro Parada Primăverii, semn că oamenilor le-a fost dor de acţiuni de calitate, unde văd şi aud lucruri inedite. La simpozionul „Cu papucii prin deşert – douăzeci de ani după”, organizat de Muzeul Automobilului Românesc, în parteneriat cu Retromobil Club România, Emil Hagi i-a adus pe iniţiatorii campaniei în Africa, Gérard Luçon şi jurnalistul Mircea Toma, unul dintre fondatorii ziarului Academia Caţavencu, organizatorul raidului umanitar constând în esenţă în donaţia de maşini, care au ajuns la o reţea de şcoli. La finalul expediţiilor româneşti, 80% din parcul auto al şcolilor beneficiare ale donaţiilor era format din maşinile care au efectuat călătoria, după cum povestea Mircea Toma la manifestarea de duminică, 24 iulie 2022.
- Influenţat de raidul „Cu papucii prin deşert”, Emil Hagi şi-a cumpărat, la acea vreme, o Dacia 1307
Oferta asociaţiei culturale patronate de familia Hagi a constat, în 2022, într-un eveniment cu adevărat de colecţie, „Cu papucii prin deşert – douăzeci de ani după”, parte a „Câmpulung în amintiri”, o serie de evenimente iniţiate în 2006 „dintr-o coincidenţă”, spunea Emil Hagi. În acel an, acţiunea „Cu papucii în deşert” lua sfârşit din motive obiective. „După cum am promis încă de la început, angajamentul nostru a fost că, de Zilele Municipiului, „Zimbrul” se va întoarce acasă, măcar pentru a sărbători împreună. De data aceasta, beneficiem de vizita unor prieteni dragi din toată ţara, colecţionari şi restauratori de maşini ARO, cărora le mulţumim. Pentru prima dată este alături de noi şi cel mai mare colecţionar de maşini ARO, doctorul Cătălin Copăescu care, împreună cu echipa sa, ne-a onorat cu prezenţa.”, spunea gazda Emil Hagi în deschiderea evenimentului.
Mulţumirile sale s-au îndreptat către toţi partenerii implicaţi în acţiune. În primul rând, raiderii de la ediţiile „Cu papucii prin deşert”. Apoi compania Dacia Renault, care a pus la dispoziţie, pentru a fi prezentă la eveniment, singura maşină care a fost repatriată dintre cele aproape 30, care au fost donate în scop caritabil în Africa. De asemenea, Emil Hagi a punctat şi meritul Monetăriei Statului, care a adus la Câmpulung un stand cu monede de argint pe tema „Maşini româneşti”. „Este un proiect pe care l-am demarat împreună, înainte de pandemie, şi a avut succes, în special în lumea colecţionarilor.”, spunea Emil Hagi.
Referitor la subiectul simpozionului, „Cu papucii prin deşert – douăzeci de ani după”, Emil Hagi spunea că: „În afară de articolele din presă şi de lectura cărţii pe care unul dintre iniţiatorii acestui proiect a lansat-o la “Ars Docendi”, eu, unul, nu cunosc foarte multe despre acest ciclu de raiduri. La momentul respectiv, aflând din presă despre aceste întâmplări, m-au surprins şi m-au influenţat atât de mult, încât, atunci, imediat mi-am cumpărat o Dacia 1307. Sunt unul dintre posesorii de Dacia 1307 de la începuturi. Nu mi-am permis să fac raiduri în Africa sahariană, dar am fost cu ea de două ori în locuri care pe noi, cei cu origini aromâne, ne atrag foarte mult, Munţii Pindului. Am fost cu această maşină şi nu m-a dezamăgit. Iată dovada că această maşină s-a comportat foarte bine, atât la mare, cât şi la munte.”
- În acest an, Emil Hagi l-a cunoscut pe Gérard Luçon şi aşa s-a născut „Cu papucii prin deşert – douăzeci de ani după”
Ideea de a face un eveniment dedicat „papucilor în deşert” i-a venit mai de mult. A discutat-o şi cu Ioan Crăciun, participant cu un ARO la prima ediţie, însă a tot amânat-o an de an. „Poate aşa a vrut Dumnezeu, până în acest an, când l-am cunoscut pe Gérard Luçon şi, împreună cu el, am iniţiat acest eveniment. M-a provocat, trebuie să recunosc, cu sfaturi şi colecţia sa de obiecte din Africa sahariană, colecţia de fotografii, care compun baza expoziţiei noastre. Este adevărat că sunt expuse şi nişte fotografii pe care le am de la Giuseppe Rossi, care era la Radio Contact pe vremea aceea şi a fost unul dintre sponsori. Mi-a pus la dispoziţie nişte fotografii în calitate de membru şi fost preşedinte al Retromobil Club România.”, a continuat amfitrionul evenimentului.
Din acest moment, microfonul a ajuns şi a rămas, cea mai mare parte a întâlnirii, la Gérard Luçon şi Mircea Toma, iniţiatorii raidului, invitaţi să povestească despre începuturi. „Eu nu sunt din Câmpulung, dar sunt aici, pentru că soţia mea s-a născut aici.”, dezvăluia Gérard Luçon legătura sa cu România. Înainte de a veni în România, era director în cadrul Ministerului Justiţiei în Franţa. În 1986, cei din minister şi-au propus să ducă civilizaţia europeană, prin ajutor umanitar, în ţările africane. Un astfel de convoi a luat şi drumul României, în ianuarie 1990, pornind de la Lyon şi trecând prin Timişoara, Rovinari, Râmnicu Sărat ş.a.m.d. În faţa Ambasadei franceze, pe când parcase maşina şi se pregătea să coboare, „s-a oprit un nene, care mi-a vorbit într-o limbă franceză mai bine decât vorbesc eu limba română. M-a întrebat cine sunt, ce facem şi toate acestea. Acest nene este domnul Mircea Toma. Ne-am împrietenit, am rămas în legătură şi am şi mers împreună la Expoziţia Universală de la Sevilla, el a venit la mine acasă, în Franţa. La sfârşitul anului 1996, când a fost alegerea domnului Constantinescu, l-am informat pe Mircea că vin să muncesc în România. M-a primit… a fost foarte interesant, pentru că, atunci, el mi-a zis: „Gérard, tu nu scapi, va trebui să facem un raid din Bucureşti până la Dakar”. Aşa a început. Atunci, eu m-am ocupat de partea tehnică, ce trebuie făcut, ce autorizaţie trebuie să avem, lista de medicamente, lista de piese de schimb, cum trebuie să ne comportăm. M-am dus la Ambasada Marocului, unde era un domn foarte drăguţ, care ne-a luat în serios, a crezut că vom ajunge până la Dakar şi ne-a ajutat inclusiv pentru autorizaţiile care nu mergeau de obicei în sudul Marocului, pentru că „Sahara spaniolă” nu era recunoscută ca fiind anexată de Maroc. Ne-a ajutat, am şi fost însoţiţi de Poliţia marocană în timpul raidului, discret, în spate.”, a povestit Gérard Luçon.
- Mircea Toma: „La finalul celor şase expediţii, 80% din parcul de maşini al acelei reţele de şcoli era generat, practic, de drumurile făcute de noi”
Povestirea savuroasă a lui Mircea Toma v-o prezentăm întocmai cum a expus-o în faţa unui public care i-a sorbit fiecare cuvânt, fiind amănunte interesante, pe care publicul lui Emil Hagi atunci le afla.
„Gérard îmi povestise despre raidurile pe care le-a făcut din Franţa. Mă chemase şi pe mine într-unul… nu s-a mai putut face. Ca să-l organizăm, am strâns o ceată de cetăţeni cel puţin la fel de curajoşi. Între ei erau alpinişti. Soţia lui Cornel este aici, Cornel nu mai este printre noi, dar a fost un personaj care a forţat frontierele rezistenţei lui şi ale Globului.”, spunea Mircea Toma, moment în care soţia celui nominalizat a avut o mică intervenţie: „Înainte să plece din această dimensiune, Cornel Coman, împreună cu Ticu Lăcătuşu, a făcut performanţă mondială. Nu prea se ştie. Au traversat Groenlanda. Au avut multe performanţe mondiale, şi ca vârstă, şi ca lungime a traseului. Ce mi-a plăcut cel mai mult a fost că atunci, în străinătate, nu s-a vorbit despre Cornel Coman şi Ticu Lăcătuşu, ci s-a spus: “Cei doi români care au făcut performanţă”.”
„Am să vă rog să vă puneţi în această situaţie: suntem împreună la o masă, cu berile în faţă, şi vă întreb: Vii până la Dakar? Cam acesta a fost procesul. Un proces foarte puţin simpatic a fost să faci fundraising, care înseamnă să mergi cu cerşitul pe la diverse instituţii, inclusiv la Uzinele Dacia. Unde fundraising-ul pentru prima ediţie a fost extrem de chinuitor. Domnul director de atunci, Constantin Stroe, s-a uitat chiorâş. Eu eram de la „Caţavencu”, deci nu eram serios, Gérard era francez, deci nu era român. În condiţiile acestea ce să dea? „Bine, vă dau o maşină.” Şi ne-am cumpărat din banii strânşi încă cinci maşini, în prima expediţie.
Gérard ştia tot ce trebuie să se întâmple pe partea de organizare, dar ştia la modul că noi trebuie să ajungem la graniţa cu Mauritania, în Sudul Marocului, la o zi şi, în principiu, în jurul unor ore anume, ca să ne întâlnim cu călăuza care fusese contractată ca să ne traverseze deşertul, pentru că noi nu ştiam drumul. Călăuza ştia drumul, deşi era orb. Era nevăzător în proporţie de 80%. Cum ştiţi voi Câmpulungul şi cu ochii închişi, şi el ştia deşertul lui de acasă oarecum asemănător. Drumul până acolo a fost o presiune constantă. A trebuit să mergem mai mult decât să vizităm. Asta a fost o permanentă presiune, Gérard stătea cu un fel de bici deasupra: hai cu timpul pierdut, cu fotografii… sus! Am pus corturi, pentru că nu erau bani de cazare la hotel. Cort, cort, cort şi cortul se strânge într-un sfert de oră cu tot calabalâcul şi culegi toate gunoaiele şi trebuie s-o iei din loc, că, dacă nu, rămâi de căruţă. De căruţă pe şosea e ok, dar în deşert, nu. Nu este cel mai simpatic lucru.
Ieşind din cadrul de aventură cu maşini prin deşert, odată ajunşi în Senegal, la Dakar, am descoperit că eram percepuţi ca delegaţia oficială a României. Datorită relaţiilor anterioare ale lui Gérard, care lucra în Ministerul de Justiţie din Franţa, cu Ministerul de Justiţie din Senegal, am intrat într-o relaţie instituţională, care a avut ca punct culminant o vizită pe care am făcut-o eu cu Gérard la ministrul de Externe al Senegalului. Acesta ne-a săpunit grav: de ce nu am semnat acordul cadru de comerţ cu Senegalul? Noi! Am fost neserioşi, neatenţi şi Africa nu ne-a mai interesat, ne-a interesat mai mult Occidentul spre care migram. Voiam să aderăm. Deci, gata cu Africa!
Africa este foarte românească. Peste tot pe unde am fost, prezenţă românească prin maşini! Am văzut tractoare, am văzut, evident, Dacia. ARO nu am văzut în Senegal. Din acest punct de vedere, traseul era „foarte acasă”. Gândindu-mă la ce se întâmplă acum, noi nu mai puteam face traversarea. Erau trei căi de traversat deşertul. O cale prin Egipt, una prin Algeria şi a treia care rămăsese deschisă, traseul Maroc, Mauritania, Senegal. Celelalte două erau închise din cauza insecurităţii în zonă… diverse facţiuni care se luptau acolo. Dar s-a închis şi această cale tot din cauza tulburărilor din categoria pe care am evocat-o.
Aşa ca o imagine cuprinzătoare, a pornit de la o joacă. În oricare dintre voi încă trăieşte un copil, sper. Copilul acesta a avut nevoie de o joacă, dar această joacă a luat o dimensiune care a fost, până la urmă, umanitară. Toate maşinile cu care am ajuns acolo în cele şase raiduri au fost donate către un sistem de şcoli pentru copii provenind din familii de risc social. Practic, majoritatea. La finalul celor şase expediţii, 80% din parcul de maşini al acelei reţele de şcoli, un fel de afterschool, în care ei învaţă meserii, ca să aibă o şansă de racordare la viaţă mai uşoară, era generat, practic, de drumurile făcute de noi.
Perspectiva pe care ţi-o dă o asemenea experienţă este că este foarte important să nu uiţi că suntem împreună cu mai mulţi oameni decât cu cei din Câmpulung, eu cu clujenii mei, adică suntem împreună şi cu cei de acolo. Şi perspectiva de care este nevoie în anii următori, cea globalistă care este criticată, este esenţială. Este casa noastră, este o casă mai mare. Noi am bătătorit nişte căi, care acum sunt întrerupte, nu este bine că sunt întrerupte. Ar trebui să rămânem împreună.”, a fost relatarea lui Mircea Toma, care a avut şi alte intervenţii interesante pe durata simpozionului.
„Noi am plecat din România cu intenţia prestabilită de a dona maşinile acolo. Asta presupunea să avem acte în regulă pentru donat maşini în Senegal. Noi am avut acte de la donatori şi instituţiile care erau proprietare, respectiv asociaţia care le-a primit şi care şi-a făcut toate declaraţiile şi tot ce trebuia, până la graniţă. La graniţă cred că am stat o jumătate de zi, dacă nu cumva am pierdut o zi întreagă, pentru că era prima oară în istoria României când nu veneau maşini donate, ci plecau maşini spre donaţie. Şi nu aveau formulare, nu aveau procedură, nu ştiau cum să trateze această situaţie. Şi a fost o corespondenţă consistentă cu Bucureştiul… ce se întâmplă? Românii donează? Nu e normal!”, a mai spus Mircea Toma.
- În primul raid „Cu papucii prin deşert”, Ioan Crăciun a condus un ARO 10
Emil Hagi a acordat tuturor participanţilor la aceste raiduri diploma de „Veteran al Deşertului”: Gérard Luçon, Gheorghe Gavrilă, Sorin Gheorghiu, Angelica Marcu, cel mai tânăr participant, la cei 20 de ani, câţi avea când a mers în raidul „Cu papucii prin deşert”, dr.Daniela Reisz, Nona Micicoi, Sebastiana Sărăţeanu, Stephan Luçon, Corneliu Ivanciuc, Ioan Crăciun.
Iniţiatorii raidului şi-au amintit că Ioan Nini Crăciun a fost în prima expediţie şi a şofat un ARO. La eveniment, Ioan Crăciun a povestit cum a ajuns maşina ARO la expediţia umanitară. „Academiei Caţavencu i se datorează participarea mea la primul raid, cel din 1999. Eram, pe vremea aceea, un fel de corespondent, trimiteam perle din presă, în general, din mediul politic, lui Mircea Toma, care se ocupa şi de rubrica „Poliţia Presei”. Eram invitat destul des la balurile Academiei Caţavencu care mie mi s-a părut, ca multora dintre dumneavoastră, una dintre cele mai importante realizări şi instituţii de după ’90. Participând la întâlnirea de la domnul director Stroe, de la Dacia, împreună cu Mircea şi Cornel Ivanciuc, mi-am spus atunci: dar de ce să nu fie şi un ARO? Le-am propus lor, am propus şi conducerii de atunci, din care cred că făcea parte şi Sergiu Marcu, ataşarea unui ARO 10. A fost de bun augur. Am cumpănit mult dacă să îndrăznesc să merg. Mi se părea că e tot un fel de bal al Academiei Caţavencu. Un bal mai aparte. După ce ieşeam din Maroc, mi-am dat seama că i se potrivea mai bine acestei întreprinderi: ori la bal, ori la spital. Ar fi fost bine să fie spital în deşert. Lui Gérard Luçon îi datorăm faptul că n-am căutat spitale în deşert. Merit mic al meu că am reuşit să conving să se ataşeze un ARO 10. Poate o altă contribuţie la ceea ce s-a întâmplat în anii aceia este faptul că, în 2018, i-am fost de ajutor lui Gérard să-şi publice acest volum la Editura “Ars Docendi” a Universităţii din Bucureşti, pe care am condus-o în acea perioadă. O carte în care este toată povestea, tot ceea ce s-a putut scrie.”, a relatat Ioan Crăciun.
Ultima diplomă de „Veteran al Deşertului” a ajuns la Mircea Toma, după care Emil Hagi a oferit o amintire asemănătoare participanţilor de la Retromobil Club România, care şi-au expus maşinile în cadrul evenimentului.
Magda BĂNCESCU