Cine nu trăieşte la bloc nu înţelege calvarul de a avea vecini tari de urechi, ale căror conversaţii se aud prin pereţii subţiri de parcă ar trăi cu tine în casă. La bloc se aude orice: când trage altul apa la WC, când îi sfârâie ceva în tigaie, când face duş, când vorbeşte la telefon, când se uită la televizor, când stă de trăncăneală cu nevasta, când îi latră câinele ori face mofturi copilul. Totul! Coşmarul traiului în comun, sub acelaşi acoperiş – plătit, de regulă, doar de cel de la etajul IV -, este desăvârşit de ceea ce se întâmplă în exteriorul imobilului. În funcţie de spaţiu, cetele de copii din cartier se strâng pentru a bate mingea în vreo parcare mai generoasă, iar pensionarele coboară, când e vremea plăcută, la o mică clacă pe scările de la intrare.
Câtă dorinţă de socializare clasică există la doamnele plictisite de reţete şi mesaje religioase ori de iubire pe Facebook se vede la o simplă privire aruncată scărilor de bloc care au, de-o parte şi de alta, postament pentru şezutul locatarelor obosite. Stau „ciorchine” cât permite spaţiul şi meliţează sub ferestrele vecinilor cu serviciu, care, la căderea nopţii, nu pot pune geană pe geană de dezbaterile guralivelor. Mai rar se adună copiii sau adolescenţii, care preferă distanţa de domiciliu, ca să fumeze şi să bea. Cel mai adesea, acolo găseşti vecine unite de dezbateri furibunde, care nu se lase duse acasă, mai cu seamă în nopţile de vară fierbinte, când continuă să tulbure somnul celor care, la cinci-şase dimineaţa, trebuie să fie în picioare.
La un bloc din Vişoi, cineva cu mintea ageră a găsit o metodă de a împiedica aşezarea celor cu timp liber şi chef de vorbă pe marginile scării de la intrarea în bloc. Cetăţeanul cu iniţiativă şi idei a lipit pe toată suprafaţa pe care se tolăneau popourile clevetitoarelor pietre colţuroase, cu vârful în sus, pentru a împiedica aşezarea doritorilor. Am încercat să mişcăm una-două de la locul lor, dar sunt lipite cu simţ de răspundere. Iniţiatorul este şi om gospodar, pentru că le-a şi vopsit cu var, la fel ca marginile scării.
Poate părea drastică măsura de a împiedica şezătorile de sub apartamente, dar cei care au fost forţaţi să procedeze astfel au dreptate. Gălăgia, principalul inconvenient, vine la pachet cu mizerie, căci se vorbeşte şi se rumegă în acelaşi timp. În urma palavragiilor rămân, de obicei, un covor de coji de seminţe, pahare de cafea, ambalaje de snacks-uri şi mucuri de ţigară, a căror strângere constituie o muncă în plus pentru femeile de serviciu plătite doar de o parte a proprietarilor de apartamente. Căci celorlalţi… nu le trebuie.