Într-una dintre zilele lui mai 1970, tata s-a întors acasă din oraș foarte entuziasmat: se întâlnise, după 40 de ani, cu colegii lui de clasă din Promoția 1930 a Liceului „Dinicu Golescu” din Câmpulung. Ne-a povestit mult, mamei și mie, despre această întâlnire emoționantă. Îmi aduc aminte că, povestindu-ne, în permanență scotea ceva în evidență: venise la Câmpulung, tocmai din Spania, de la Universitatea din Salamanca, profesorul Aurel Răuță, fostul lui coleg de clasă. Era pentru prima dată când auzeam acest nume.
Născut în 1912, la Câmpulung, Aurel Răuţă a urmat Institutul Agronomic din Bucureşti, de unde a ieșit inginer agronom. A lucrat la Institutul de Cercetări Agronomice şi a devenit asistent al marelui profesor Gh. Ionescu-Siseşti. Director de personal în Ministerul Agriculturii, apoi consilier la Institutul Naţional al Cooperaţiei, Aurel Răuţă a părăsit pentru totdeauna România în 1941. A rămas o perioadă în Germania și a obținut titlul de doctor la Institutul Dahlem din Berlin. Între 1942 şi 1944 a stat în Italia, iar de aici a plecat în Spania, ţară în care s-a stabilit definitiv. Învăţând spaniola, și-a luat licenţa în Litere şi a devenit profesor de filologie romanică la Universitatea din Salamanca până la sfârşitul carierei.
Activitatea culturală din exil
Încă din primii ani ai exilului, activitatea profesorului Aurel Răuță a fost una dintre cele mai prodigioase. Abia sosit în Spania, redactează şi publică un manual de mare utilitate pentru lumea hispanică, „Gramatica rumana” (1947), carte care va cunoaşte trei ediţii. De numele şi strădaniile lui se leagă înfiinţarea „Asociaţiei Hispano-Române“ din Salamanca, unde apar numeroase cărţi, atât în spaniolă, contribuind la cunoaşterea în Occident a unor valoroase opere româneşti, cât şi în română, pentru folosul conaţionalilor din afara hotarelor ţării. La editura acestei asociaţii, profesorul publică în 1950 o ediţie critică – prima din exil! – a poeziilor lui Eminescu şi traducerea în limba spaniolă a unor piese ale lui I. L. Caragiale. Tot aici văd lumina tiparului „Dicţionarul spaniol-român”, dar şi volumul intitulat „Antologia poeziei populare româneşti”, în care Luis Cortes şi Aurel Răuţă prezintă în original şi în traducere spaniolă poezii din folclorul românesc.
La seminarul de limbă română de la Universitatea din Salamanca, din iniţiativa lui Aurel Răuţă, au ținut conferinţe scriitorul Vintilă Horia, laureat al prestigiosului Premiu Goncourt, şi lingvistul Eugen Coşeriu, Doctor Honoris Causa al câtorva universităţi din lume. În luna octombrie a anului 1966, profesorul a organizat la aceeaşi universitate spaniolă cel de-al X-lea congres al „Societăţii Academice Române“ cu tema „Romanitate, hispanitate, românitate“, la care au participat, printre alţii, Mircea Eliade, Ion Raţiu şi monseniorul Octavian Bârlea.
În anul 1983, tot din iniţiativa lui Aurel Răuţă, a luat fiinţă „Fundaţia Culturală Română“ din Madrid, care i-a avut printre întemeitori pe Vintilă Horia, Radu Enescu, Alexandru Gregorian şi mon-seniorul Alexandru Mircea, figuri de marcă ale exilului românesc. În decembrie 1983, „Fundaţia Culturală Română“ a organizat la Paris un simpozion cu tema „Românii între Apus şi Răsărit“, iar în iulie 1984 o altă reuniune intitulată „Ortodoxia şi Apusul“.
Organizator al „Centenarului Mihai Eminescu” (Paris, 1989)
„Centenarul Mihai Eminescu”, organizat între 16 şi 18 iunie 1989, la Paris, de către „Fundaţia Culturală Română“ din Madrid, a fost momentul de vârf al carierei lui Aurel Răuţă. Acest simpozion, la care au participat nouă asociaţii româneşti din diaspora, a fost considerat de scriitorul Vintilă Horia drept „cel mai important eveniment din viaţa exilului românesc“. Mărturia lui Aurel Răuţă, cuprinsă în „Cuvântul înainte“ care deschide volumul omagial „Mihai Eminescu”, publicat cu acest prilej, poate fi revelatoare pentru contribuţia profesorului:
„Cu un an înainte de comemorare, adică încă din 1988, prin anunţuri înserate în ziarele şi revistele din exil, am comunicat românilor hotărârea Fundaţiei Culturale din Madrid de a comemora acest Centenar al morţii marelui nostru Poet cu toată măreţia şi demnitatea de care voiam şi puteam să dăm dovadă. Nu a fost lucru uşor. Prima mea deplasare la Paris, pentru a începe pregătirile, a avut loc la începutul anului 1988. Trebuie să mărturisesc că propunerea mea a fost atât de favorabil primită încă din primul moment, încât s-a şi constituit grupul de organizare din care au făcut parte Paul Barbăneagră, George Ciorăscu, Nicu Caranica, Theodor Cazaban, Silvia Bădescu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Emil Cioran, Radu Enescu, Ioana Brătianu, Nicolae Balotă, Ion Vlad, Horia Stamatu, Octavian Vuia, George Bălan, L. M. Arcade, Marin Tarangul, Cicerone Poghirc, Alexandru Ghica, Mihai Mărculescu, Ionel Jianu, Pavel Chihaia, Adolf Armbruster, G. Caragiani, John Halmaghi şi alţii, care s-au adunat de cel puţin de patru ori până când s-a definitivat programul vorbitorilor şi, mai ales, temele alese.“
„Centenarul Mihai Eminescu”, organizat prin strădania şi cu substanţialul aport financiar al lui Aurel Răuţă, a fost marcat de un act cu o mare valoare simbolică: amplasarea statuii lui Eminescu, capodoperă a sculptorului Ion Vlad, lângă Biserica Românească din Paris. Statuia îl reprezintă pe poet ţinând în mână textul poeziei „Odă (în metru antic)”. Contribuţia lui Aurel Răuţă la aşezarea acestei efigii a lui Eminescu în chiar centrul capitalei franceze o aflăm chiar dintr-o mărturisire a sa:
„Într-o zi din luna septembrie 1988, George Ciorănescu îmi telefona de la München, unde locuia, că el cunoaşte un sculptor român, Ion Vlad, care în atelierul său de la Nisa avea o statuie în ghips a poetului Mihai Eminescu şi că poate ar fi cazul să o vedem şi să o cumpărăm pentru a o dărui Parisului, odată cu comemorarea pe care o pregăteam.
Fără să stau prea mult pe gânduri, i-am răspuns că eram de părere că trebuia să mergem neîntârziat la Nisa, să vedem statuia şi să luăm o hotărâre. Am fost la Nisa însoţit de către George Ciorănescu, Ileana Cotrubaş şi soţul ei. Statuia ne-a plăcut, am hotărât să cerem lui Ion Vlad să termine grabnic cu cizelatul, să o ducă la Carara în Italia, să o toarne în bronz – statuia are doi metri – şi, după cum ştie toată lumea, această iniţiativă a fost încoronată de succes, căci statuia a fost dezvelită la Paris şi dăruită primăriei Oraşului-Lumină. Primăria a onorat darul. Au transformat toată intrarea din faţa Bisericii Româneşti, au plantat arbori, iar statuia au situat-o la dreapta străzii «École», acolo unde se află şi statuile celor mai iluştri fii ai Franţei şi Europei.“
(continuare în ediţia viitoare)