Ciobanul Nicolae Șucu (centru, în picioare), alături de soția sa, 30 aprilie 1915. Arhiva Daniel Cain
Amintirile musceleanului Nicolae S. Șucu, publicate în volumul „Viața și aventurile unui cioban român în Bulgaria în vremuri de război (1908-1918)”, apărut la editura Humanitas în 2017, sunt o mărturie exemplară a felului în care „istoria mare” coboară în viața oamenilor simpli. În paginile acestui manuscris se poate urmări, de jos în sus, mobilitatea unei lumi pastorale, logica supraviețuirii în Balcanii începutului de secol XX și modul în care Războaiele Balcanice și Primul Război Mondial reordonează spațiile dintre Dunăre, Marea Neagră și munții Balcani.
Nu este vorba aici de un „erou” canonic, ci de un cioban muscelean, născut într-o familie obișnuită și împins de împrejurări să trăiască aproape un deceniu în Bulgaria, într-un context politic și militar în continuă schimbare. Viața lui devine cunoscută prin manuscrisul autobiografic al lui Nicolae Șucu, descoperit în arhiva Bibliotecii Academiei Române de istoricul Daniel Cain, care îl editează și îl însoțește cu un studiu introductiv, cronologie și note.
Astfel, destinul lui Nicolae Șucu se transformă dintr-un traseu geografic – Muscel, Dobrogea, Bulgaria – într-o cheie de lectură a istoriei sud-est europene: vedem cum frontierele se redesenează, cum armatele se perindă dintr-un loc în altul, iar un om încearcă să-și salveze viața și familia, schimbând locul, limba, uneori chiar și numele.
Un destin de frontieră
Nicolae S. Șucu se născuse pe 29 mai 1886, în comuna Mățău, lângă Câmpulung, într-o familie de țărani mocani. Părinții, Ștefan și Stanca, au 13 copii. Ca în multe familii țărănești de la sfârșit de secol XIX, școala primară și munca se întretaie. Copilul Nicolae urmează cele patru clase primare în sat, oscilând între „purtarea rea” și „silința mare”, așa l-a notat în calificativele din catalog vestitul învățător mățăuan Ion Vișoianu.
Ciobanul Nicolae Șucu (1886-1967) la 29 de ani, 30 aprilie 1915. Detaliu
Nicolae Șucu, ajuns elev în clasa a V-a, nu e „ușă de biserică”. Ținut prea în scurt de tată, se revoltă, renunță să continue școala și fuge de acasă pentru a deveni cioban, intrând astfel în circuitul mocanilor care, după venirea toamnei, coboară din Muscel cu oile spre pășunile cu climă mai blândă ale Munteniei de sud și Dobrogei.
Drumul transhumanței îi va decide, de fapt, și viitorul. În amintirile lui Nicolae Șucu, Dobrogea apare ca un spațiu în care se îmbină munca grea la stână, relațiile cu localnicii și primele contacte sistematice cu autoritatea de stat: jandarmi, funcționari, ofițeri. Șucu înregistrează cu realism tensiunile vieții cotidiene, violența unor oameni, primele semne ale războiului. Lumea în care trăiește acum devine o scenă în care se pregătesc marile confruntări ce vor urma.
Un cioban în vremea Războaielor Balcanice
În anii Războaielor Balcanice (1912-1913), pașii îl poartă pe Nicolae Șucu peste graniță, în Bulgaria. Aici, el nu mai este doar un cioban de trecere, ci devine un locuitor al unui sat bulgăresc, o persoană integrată într-o comunitate locală.
Acești ani ai tinereții îi aduc și momentul întemeierii familiei; se căsătorește în 1910 cu Katina Koleva Kostadinova (1891-1962), au împreună cinci copii și se așază într-un nou teritoriu, păstrând însă legături sporadice cu locul de origine, cu Mățăul natal.
Dat ca dezertor în România, Nicolae Șucu apare în actele oficiale din Bulgaria sub numele fals de Nikolai Kostadinov Spirov, născut la 29 mai 1893. Viața cotidiană continuă să îi fie dominată de munca la stână, dar orizontul istoric se lărgește brusc odată cu izbucnirea Războaielor Balcanice. Statele succesoare ale Imperiului Otoman – Bulgaria, Serbia, Grecia, Muntenegru – își dispută vechile teritorii, iar mobilizarea atinge inclusiv micile comunități rurale.
După un timp, Nicolae Șucu este luat în vizor de armata bulgară și încorporat. Îmbracă în 1912 uniforma militară bulgărească, participă la campanii și trăiește în registrul soldatului obișnuit: marșuri lungi, hrană insuficientă, frig, boli, nesiguranță, moarte. Într-un pasaj din amintiri, el notează: „La orice zgomot provocat de vântul de afară ascund caietul, să nu fiu surprins de bulgari” – semn că actul de a consemna, de a ține un jurnal, e perceput ca gest suspect în ochii autorităților militare.
În timpul Războaielor Balcanice, satul bulgăresc nu mai este doar un spațiu de muncă, ci devine avanpost al armatei, depozit, loc de trecere pentru convoaiele militare. Oamenii sunt recrutați, animalele rechiziționate, iar vechile rute pastorale se lovesc de necesitățile frontului. Nicolae Șucu observă astfel cum logica economică a pășunilor este înlocuită de logica militară a liniei de front.
Din această perioadă datează episoade în care începe să-și camufleze identitatea națională – nu din oportunism, ci din instinct de conservare. Ca român încorporat într-o armată străină, el înțelege repede că supraviețuirea depinde de felul în care știe să se adapteze: să vorbească bulgărește, să evite suspiciunea, să pară mai „de-al locului” decât este în realitate.
Un român în uniformă militară bulgară
Amintirile lui Nicolae S. Șucu, editura Humanitas, 2017.
Când izbucnește Primul Război Mondial, tensiunile din zona Balcanilor se înscriu într-un conflict generalizat. Pentru Nicolae Șucu, diferența dintre Războaiele Balcanice și Primul Război Mondial nu este una strict cronologică, ci una de intensitate și durată. Mobilizarea devine mai amplă, resursele sunt stoarse până la epuizare, iar populația civilă este tot mai expusă violenței directe.
Înrolat în armata bulgară, inamică a României, gândul la locurile natale din Muscel nu-i dă pace ciobanului aflat „sub steag străin”. Încălcând cu mult curaj regulamentele militare, se furișează să îi vadă pe ai săi, cei de la Mățău. Făcuse asta o dată în 1912, în timpul Războaielor Balcanice, va „recidiva” în timpul Primul Război Mondial, când se reîntoarce pentru trei zile acasă:
„M-am gândit că poate mor și nu mai pot vedea pe ai noștri. Ajuns în sat, cea mai mare parte din săteni nu m-a cunoscut cine sunt, nici ce fel de militar sunt, căci pe acolo n-a trecut armata bulgărească. Trecând pe lângă cineva, îmi zicea Bună ziua! cu sfială, și eu nu știam cum să mă arăt mai mic, mai înjosit.
Am ajuns acasă la părinți.[…] Când am fost aproape de dânșii, m-au cunoscut că sunt fiul lor. Ah! Ce bucurie! Nu mai aflase de mine de doi ani.”
Revenit în Bulgaria, scapă ca prin minune de plutonul de execuție.
Supravieţuire, familie şi muncă
În spatele episoadelor militare, preocuparea constantă a ciobanului plecat din Muscel rămâne familia. Stabilit în Bulgaria, cu soție și copii, el oscilează între rolul de soldat și cel de cap de familie. Războiul nu-i suspendă obligațiile domestice; dimpotrivă, le face mai complicate: trebuie să găsească hrană, să-i protejeze pe ai lui de rechiziții, să se asigure că, dincolo de front, există încă un „acasă” la care să se poată întoarce.
În amintirile ciobanului, supraviețuirea se traduce în scene concrete: drumuri lungi în căutare de merinde, tranzacții mărunte, negocieri cu autoritățile locale, improvizații menite să acopere lipsa resurselor. Războiul nu apare ca o succesiune de bătălii, ci ca o presiune constantă asupra economiei cotidiene. Oile nu mai sunt doar sursa de venit, ci și rezervă de hrană, capital circulant, monedă de schimb.
Identitatea lui Nicolae Șucu este, de fapt, stratificată: român muscelean prin origine, cioban transhumant prin profesie, „bulgar” prin documente, soldat prin constrângere. Războiul nu face decât să pună la încercare această construcție fragilă.
Manuscrisul lui Nicolae Şucu – între memorie şi istorie
După încheierea Primului Război Mondial, Nicolae Șucu simte nevoia să-și pună în ordine viața, scriindu-și amintirile. Nu știm exact toate detaliile procesului de redactare, dar caligrafia foarte îngrijită (cât se poate de surprinzătoare pentru un cioban cu patru clase primare!) și structura cronologică sugerează o lucrare elaborată cu răbdare, probabil în anii de maturitate.
Prima pagină a amintirilor scrise de ciobanul Nicolae Șucu.Reproducere din volumul apărut la Humanitas, 2017.
Manuscrisul de 65 de pagini ajunge, după moartea autorului (1967), în fondurile Bibliotecii Academiei Române, unde este descoperit de istoricul Daniel Cain. Cercetător specializat în istoria Balcanilor și în relațiile româno-bulgare, acesta recunoaște valoarea documentară a textului și îl editează într-o formă accesibilă publicului larg. Ediția publicată la editura Humanitas, cu textul stabilit de Cristina Jelescu, scoate astfel la lumină o mărturie care ar fi rămas într-un dosar de arhivă și ar fi fost cunoscută doar de câțiva specialiști.
În substanțialul studiu introductiv care precedă textul amintirilor, Daniel Cain insistă asupra dublului statut al manuscrisului: pe de o parte, document istoric de primă mână despre realitățile din sud-estul Europei în anii 1908-1918; pe de altă parte, sursă etnografică pentru viața pastorală, pentru relațiile dintre români și bulgari, pentru circulația oamenilor, bunurilor și informațiilor într-un spațiu de frontieră. Fără să-și propună, Nicolae Șucu devine un cronicar al unei lumi aflate în tranziție.
Epilog – omul şi ţara
„Povestea” aventuroasă, ieșită din comun a lui Nicolae Șucu, permite o relectură a istoriei României și a Balcanilor, văzută dinspre „margini”. În loc să privim Primul Război Mondial doar prin marile bătălii, tratate și conferințe de pace, putem coborî, odată cu acest cioban, la nivelul stânei, al satului, al drumului cu oile spre „baltă”. De aici, istoria arată altfel: frontierele de stat nu mai sunt linii clare pe hartă, ci zone de contact, iar supraviețuirea presupune o permanentă „negociere” cu moartea.
Prin amintirile lui Nicolae Șucu avem în față „biografia” unui cioban muscelean, care trăiește ani de zile în Bulgaria, își schimbă numele, luptă în uniformă militară străină, scapă din situații-limită, iar după război revine, prin scris, la sine. El nu este nici erou, nici victimă: este un om al epocii sale, supus unor forțe istorice pe care le înțelege doar parțial, dar le consemnează cu o probitate rară.
În cele din urmă, „viața și aventurile” lui Nicolae Șucu nu sunt numai „biografia” unui cioban rătăcit prin războaie, ci și o „microistorie” a transformării unei regiuni. Prin ochii lui vedem cum România și Bulgaria intră în secolul XX nu doar prin proclamări politice și alianțe diplomatice, ci și prin rutele mocanilor, prin stâna de la marginea frontului și prin caietul cu însemnări ascuns, la fiecare zgomot de vânt, ca nu cumva să cadă în mâini greșite.
Casa părintească din Mățău a lui Nicolae Șucu (Foto: Eduard Matei). Reproducere din volumul apărut la Humanitas, 2017.
Finalul amintirilor este emoționant: „În România, având tată, mamă, frați, surori, neamuri și prieteni, fiind de națiune român, nu am stat și răbdat să-mi fac serviciul către stat, și în Bulgaria, neavând nici mamă, nici tată, nici neamuri, și neînțelegând nici limba, am făcut servici și pe câmpul de luptă patru ani. A fost un blestem ceresc sau părintesc cred, și sunt sigur că până nu am fost blestemat, nu am putut ajunge pe căile acestea sterpe. Dar… bun e Dumnezeu.”
„Povestea” lui Nicolae Șucu aduce înapoi în istorie nu generalul, ci ciobanul; nu diplomația, ci pajiștea cu iarbă; nu tratatul, ci turma de oi; nu hotarul de pe hartă, ci drumul spre „baltă”. Într-o epocă în care războiul părea să hotărască doar soarta imperiilor, această „poveste” arată cum războiul hotărăște și soarta unui om.
Notă:
Dedic acest articol profesorului Cezar Neacșu, maestrul meu spiritual din perioada adolescenței, care mi-a dăruit volumul „Viața și aventurile unui cioban român în Bulgaria în vremuri de război (1908-1918)”. Cezar îmi scria, autocaracterizându-se, în dedicația de pe carte: „…de la cel care – blestem sau mântuire – nu și-a părăsit Mățăul natal”.
Printr-un remarcabil gest de patriotism local, o copie a manuscrisului cu amintirile mățăuanului Nicolae Șucu a fost achiziționată de Cezar de la Biblioteca Academiei Române. Tot Cezar mi-a pus la dispoziție fotografia cu ciobanul muscelean în anii tinereții.