În anii când descopeream lumea minunată din cărțile lui Jules Verne, la Câmpulung încă se mai aprindeau focuri uriaşe în ajun de Sfântul Dumitru. E un vechi obicei în Muscel ca în noaptea de 25 spre 26 octombrie, când se sărbătoresc Moşii lui Sâmedru, numiţi şi Moşii de toamnă sau Moşii cei mari, să se facă focuri pe înălţimi, la răspântii şi în alte locuri unde se spune că s-ar aduna spiritele.
Vila Mathei Drăghiceanu din Câmpulung, construită între 1900 și 1903. Fotografie din 1911, Editura Librăriei N. Manolescu – Câmpulung. Colecția Adrian Săvoiu
La început de gimnaziu, când îmi căpătasem o oarecare independenţă faţă de părinți, am fost în mai multe rânduri martorul uriașului Foc al lui Sumedru din cartierul nostru. Focul se făcea an de an într-o poiană situată mai jos de Vila Grant (cea care aparținuse cândva pictorului Nicolae Grant, actualmente Spitalul de Pneumoftiziologie), poiană aflată lângă drumul care, din strada principală a orașului, suie pe fosta Cale a Albeștilor (azi strada Revoluției) spre platoul Grui.
Să fi avut vreo doisprezece ani când, pe înserat, m-am întâlnit în poiană cu alți puști de seama mea. Fiecare cărase de acasă un lemn, o creangă sau vreo mână de găteje, cum era obiceiul. Când am ajuns, în mijlocul poienii se adunase deja o grămadă impresionantă de vreascuri și crengi. Mie rugul înălțat acolo mi se părea uriaș. Asta până când a apărut un băietan pe care nu îl cunoșteam. După vorbele și gesturile lui, după respectul pe care i-l arătau ceilalți, mi-am dat imediat seama că era un fel de lider informal al puștimii. Spre surprinderea mea, acesta s-a arătat profund nemulțumit de grămada de vreascuri strânse pentru rug. „Cu Focul ăsta vom fi de râsul orașului!”, a concluzionat el. Atunci am aflat că între diferitele cartiere ale Câmpulungului era o concurență acerbă în a aprinde focul cel mai mare. Nu te puteai face de râs! A doua zi vestea eșecului se răspândea prin tot târgul.
Vila Nicolae Grant. Carte poștală ilustrată, Editura I. Staicu, Câmpulung, 1910. Colecția Gheorghe Chița
În seara cu pricina, am plecat cu toții, o mână de puști, conduși de acest băiat cu mult mai mare ca noi, să aducem crengi de brad din păduricea de lângă vila Mathei Drăghiceanu, aflată lângă cimitirul Schei, spre platoul Grui. Știam cu toții că intrarea în curtea acestei vile, transformată în sanatoriu pentru bolnavii de tuberculoză, era strict interzisă. Știam, de asemenea, de prezența câinilor, care după lăsarea serii puteau ataca orice intrus. Dar nimic din toate astea nu ne-a oprit. Mânați de o idee fixă, am intrat pe furiș în curtea sanatoriului și apoi am pornit în căutarea păduricii unde creșteau brazii.
Era noapte, începea să ne fie frică și, în timp ce orbecăiam prin întuneric, unul dintre noi ne-a dat vestea care ne-a băgat pe toți în sperieți. Ne-a spus că el știe sigur că bolnavii din sanatoriu pândesc noaptea printre copaci. De ce? Ca să îi prindă pe intruși și să le sugă sângele, pentru că numai astfel ei, tuberculoșii, se mai pot face bine. Iar dacă ți se suge sângele, te faci albastru la față și nu după multe zile vei muri. Din clipa aceea am avut senzația că după fiecare copac pândește un bolnav de tuberculoză care mă așteaptă să-i cad în gheară. Atunci am simțit, la propriu, cum mi se zbârlește părul în cap și că-mi curg broboane pe șira spinării.
După ce am rătăcit așa în noapte o bună bucată de vreme, am găsit în sfârșit pădurea de brazi. Am rupt crengi uriașe, care trosneau înfiorător în noapte, de ne îngheța inima. Nu s-a ivit niciun bolnav, dar – nu știu prin ce minune! – nu ne-au simțit nici câinii. Am târât apoi la vale crengile imense de brad și, după multă osteneală, am ajuns cu ele în poiana de lângă vila Grant.
A doua zi s-a răspândit în tot Câmpulungul vestea că acolo, în cartierul nostru, se aprinsese Focul cel mai mare. Din pădure cărasem și eu pentru el o cetină…