37.4 C
Campulung Muscel
16/07/2024

Scrisori din Câmpulung de Adrian Săvoiu – Casa Nanilor, un loc al amintirii

Oricărui trecător care va coborî din partea de nord a Câmpulungului spre centru, privirile îi vor fi atrase pe strada Negru-Vodă, la numărul 184, de o casă aristocratică, îmbrăcată în iederă și înconjurată de o minunată curte cu pomi și flori. Puțini însă mai știu istoria acestei clădiri superbe, ușor retrasă de la stradă, construită la începutul secolului XIX și restaurată în 1929 după un proiect realizat de marele arhitect Constantin Iotzu (1884-1962), unul dintre cei mai reprezentativi pentru stilul neo-românesc. Casa i-a aparținut profesorului dr. Ion Nanu-Muscel și în concedii era locul favorit de întâlnire cu frații săi, poetul Dimitrie Nanu și doctorul Constantin Nanu, medicul Teatrului Național din București în perioada anilor 1930.

Placa așezată pe Casa Nanilor în memoria poetului Dimitrie Nanu

Tot aici veneau ca invitate ale savantului alte rude din familia Nanilor, cum era poetul Mihai Moșandrei, care mi-a dăruit cândva un manuscris intitulat „Casa amintirilor”. Iar „Casa amintirilor” nu este alta decât Casa Nanilor în curtea căreia Mihai Moșandrei se juca în copilărie cu cel mai bun prieten al său – poetul Ion Barbu. Din manuscrisul aflat în colecția personală, bătut la mașină de poet și datat 5 mai 1967, reproduc aici un fragment.

Medalia omagială
„Profesor Ion Nanu-Muscel”, 1935 (avers)

************************************
Casa amintirilor
„Pelerinului chiar distrat ce ar rătăci printre clădirile paralelipipedice cu multe etaje, cu balconaşe şi geamuri, ale Câmpulungului de azi al Muscelului, n-ar putea să-i rămână neobservată pe str. Negru-Vodă, la numărul de azi 184, în fundul unei ogrăzi largi, o casă veche, de stil arhaic românesc. Construită în jurul anului 1800, trecută în proprietatea d-nei Mathilda Nanu – azi locuită de străini – ea a fost cândva restaurată de către soţul ei, Ion Nanu-Muscel, medic profesor, sub îngrijirile cunoscutului arhitect de specialitate Iotzu, păstrându-i toate liniile vechi de casă românească. Probabil, restaurarea trebuie să se fi petrecut la începutul anilor 1900. Fericit inspirat în restaurare, clădirea păstrează în întregime zâmbetul pitoresc, stâlpii, scările şi pridvoarele, pe cât a fost posibil, ale epocii de atunci.

Pe această străveche casă, bătrânii câmpulungeni o individualizau sub denumirea de „Casa Nanilor“; familii ce au locuit-o de-a lungul tot veacului trecut, fără s-o mai poată însă păstra şi acum. Clădire misterioasă şi visătoare, în aşezarea ei în fund de ogradă, ascunde încă sub geamlâcul acoperit de iederă, sub porţile de stejar zăvorâte, povestea nu numai a unei familii, dar şi a unui trecut hieratic, contemplativ, şi atât de deosebit de prezentul zilelor noastre, atât de trepidant şi dinamic…

Dacă notez aceste lucruri e fiindcă, mic copil, am surprins-o încă, fâlfâind, în clipele ei de fericire. Dar cu cât vremea va trece, cu cât clădiri cu numeroase etaje se vor ridica jur-împrejurul ei, cu atât ea, mai firavă şi delicată, se va turti mai mult, asemenea unei cochilii cenuşii, descoperită parcă din alte ere. Stilul delicat de casă muntenească, cu pridvor larg, susţinută pe stâlpi fini de stejar, în formă de lujere florale, uşa gârliciului, mânăstirească, încheiată în faguri de albină, poarta de intrare cu fiare ciocănite în scânduri masive dau destul de clar o idee asupra clădirilor din acea epocă şi a fostei prime capitale a Ţării Româneşti. Privind-o cum creşte în fundul ogrăzii verzi, în zilele mai liniştite ale lui cuptor, îmi apare azi ca o mărturie încă vie a fostelor familii burgheze de altădată şi a unor oameni cumsecade ce au adus modestul lor prinos, unii dintre ei cârmuirii ştiinţei, iar alţii artelor sau literaturii româneşti.

 

Casa Nanilor. Desen de Titus G. Pittini în vol. „Itinerare subiective” de Dumitru Baciu

Dacă asemenea personajelor din basme, cu o mână fermecată, aş trage perdeaua prezentului într-o parte, un val solar ar năvăli jur-împrejurul meu, mistuind totul. Iarba din curtea mare ar creşte reavănă şi mustoasă, iar un mălin centenar ar izbucni din pământ, în colţul străzii, trimiţând parfumul lui amar şi frunzele însângerate de-a lungul pridvorului liniştit ce aştepta mereu oaspeţi. Lângă uşa de intrare a casei, un pin-păun o veghea atunci, încă mic, ca o santinelă cu arma la umăr. Despărţit în dreptul ogrăzii din faţă, printr-un gard minuscul, se întindea plină de linişte o grădiniţă cu trandafiri de dulceaţă, cu peri bergamuţi şi privighetori. Pe la mijlocul lui septembrie bergamotele începeau să se legene, galbene şi mustoase, la soare. Sub aceşti pomi, la umbră, creştea merişorul cu flori coriace şi lucioase, sub care se adăposteau familii numeroase de melci, fiind feriţi de dogoarea soarelui.
Revăd azi înaintea mea totul…”

Postări asemănătoare

Acest site utilizeaza cookie-uri. Prin continuarea navigarii sunteti de acord cu utilizarea cookie. Pentru mai multe informatii puteti consulta Politica de confidentialitate a datelor personale. Accept Mai mult

error: Content is protected !!