Ion Nanu-Muscel (primul din dreapta) în timpul unei disecţii la Facultatea de Medicină din Paris.
La sfârșitul secolului al XIX-lea precum și la începutul veacului următor, Parisul era centrul universitar și cultural al Europei, „capitala intelectuală” a continentului. Care erau motivele pentru care unii dintre tinerii români studioşi mergeau acolo ca să se specializeze?
În primul rând, se duceau la Paris datorită prestigiului cultural şi ştiinţific al Franţei, care era atunci principalul model de modernitate pentru România. Universităţile şi şcolile superioare din Paris (Sorbonne, Collège de France, École des Beaux-Arts, École de Médecine, École Polytechnique) aveau un renume internaţional. O diplomă de la Paris conferea prestigiu social şi intelectual şi era foarte apreciată la întoarcerea în ţară.
În al doilea rând, Franţa era considerată protectoarea „micului Orient latin” – adică a românilor din Principate, văzuţi ca un popor de origine latină într-un spaţiu slav şi otoman. În secolul al XIX-lea, tinerii boieri şi burghezi români adoptaseră limba, moda şi instituţiile franceze. Acest filon cultural a continuat şi în secolul al XX-lea, până la sfârşitul perioadei interbelice. Sprijinul Franţei pentru independenţa României (1877-1878) şi pentru Marea Unire din 1918 consolidase orientarea pro-franceză a românilor.
- Ce oferea Parisul tinerilor români studioşi
Tinerii români apreciau oferta educațională, diversă și modernă, de la Paris, pentru că Franța oferea programe avansate în medicină, drept, inginerie, arhitectură, arte plastice, literatură și științe sociale. Deși la Iași (în 1860) și București (în 1864) se fondaseră universități, ele erau încă într-un proces de consolidare. Doctorate și specializări de vârf românii le puteau obține la Paris, ceea ce le conferea un imens prestigiu.
Dumitru Baciu (sus, al treilea de la stânga) la mare, cu familia și prieteni. Perioada interbelică.
De ce era ales Parisul? La această întrebare se mai pot adăuga și alte argumente. Toată aristocrația și burghezia românească vorbea franceza, care era limba de salon, a diplomației și a culturii. Studiul la Paris era mult mai accesibil pentru un român decât cel în Germania sau Anglia, unde barierele lingvistice erau mai mari. Pe de altă parte, o diplomă franceză le deschidea în țară românilor drumul spre cariere universitare, politice sau în administrația de stat. În domenii ca medicina, ingineria sau dreptul, titlurile obținute la Paris garantau recunoașterea rapidă și prestigiul în profesie.
În fine, mergând la Paris, nu era de neglijat viața culturală din capitala Franței. Parisul oferea acces la teatre, muzee, cercuri literare și științifice, biblioteci vaste – toate la un nivel neegalat în România. Tinerii români se formau astfel nu doar ca specialiști, ci și ca „oameni de lume”, dobândind un rafinament social și cultural.
- „Cazul” medicului Ion Nanu-Muscel
Figură de primă marcă a medicinei româneşti, Ion Nanu-Muscel (1862-1938) a oferit prin activitatea lui febrilă de formare a unor specialişti de înalt profesionalism exemplul rar al unei vieţi consacrate în întregime ştiinţei, pe care a slujit-o cu abnegaţie vreme de patru decenii.
Născut la Câmpulung, Ion Nanu-Muscel a urmat Facultatea de Medicină din Paris care era la 1900 unul dintre marile centre medicale ale Europei și atrăgea numeroși studenți străini, inclusiv români. Facultatea de Medicină era parte a Universității din Paris (Sorbona), una dintre cele mai prestigioase instituții europene în domeniu. Ea avea renume internațional pentru calitatea învățământului clinic şi pentru colaborarea strânsă cu marile spitale pariziene. În general, durata de studii pentru diploma de medic era de 5-6 ani. Existau două etape: anii de început, când se studia teorie fundamentală (anatomie, fiziologie, chimie, histologie), urmați apoi de stagiile obligatorii în spitale, unde studenții participau la vizite, disecții, operații. După absolvire, tânărul medic se putea înscrie la doctorat.
Facultatea de Medicină din Paris era strâns legată de marile spitale pariziene: Hôtel-Dieu, Pitié-Salpêtrière, Hôpital Cochin, Hôpital Necker, Hôpital Tenon. Studenții participau la vizitele zilnice, unde profesorii universitari prezentau diverși pacienți în amfiteatru (metoda clinică franceză). În jurul anului 1900, Facultatea de Medicină din Paris era considerată un loc al inovației: bacteriologia, asepsia, imunologia și noile tehnici chirurgicale transformau practica medicală la nivel mondial.
Remarcat de profesorii săi, somităţi ale şcolii medicale franceze, tânărul Ion Nanu-Muscel a susţinut în 1898 la Paris o teză de doctorat pe baza observaţiilor despre o epidemie de holeră, făcute la renumitul spital „Necker” din capitala Franței. Proaspăt doctor în Medicină, s-a întors imediat în ţară şi a lucrat ca profesor de igienă la Şcoala Normală „Carol I” din Câmpulung, iar apoi a trecut la spitalul „Colţea” din Bucureşti, fiind, în paralel, profesor la clinica medicală a aceluiaşi spital. Aici îşi va dovedi valoroasele sale însuşiri de savant şi creator de şcoală, înconjurându-se de o elită de medici tineri cărora le-a insuflat ştiinţa şi marea sa bunătate.
Ion Nanu-Muscel (1862-1938), doctorand la Facultatea de Medicină din Paris.
Profesorul universitar dr. Ion Nanu-Muscel a fost decan al Facultății de Medicină din București și membru al Academiei Române.
- „Cazul” profesorului Dumitru Baciu
Născut la Voinești, lângă Câmpulung, Dumitru Baciu (1883-1946) a făcut cursurile Liceului „Sf. Sava” din București, unde a fost bursier și premiant. După absolvirea Facultăţii de Litere din Capitală, a urmat la Paris cursuri de perfecţionare în trei instituții de mare prestigiu: Liceul „Louis le Grand”, Universitatea Sorbona şi Collège de France.
Liceul „Louis-le-Grand” din Paris este una dintre cele mai celebre instituții de învățământ secundar și superior din Franța, cu o istorie foarte bogată și o reputație de excelență intelectuală. Când Dumitru Baciu îi călca pragul, această școală era considerată un simbol al meritocrației franceze, o instituție care de secole instruia elite intelectuale și politice.
Universitatea Sorbona din Paris, cea mai vestită universitate franceză și una dintre cele mai cunoscute din lume, era văzută atunci ca unul dintre „templele” științei și culturii europene. O diplomă de la Sorbona însemna recunoaștere profesională și socială imediată în România.
La Sorbona (și instituțiile afiliate) se puteau studia: literele și filozofia (atrăgea viitori profesori, scriitori, filologi), dreptul și științele politice (forma viitori magistrați, avocați și oameni politici), științele exacte și naturale: matematica, fizica, chimia, biologia. Pentru orice român, a fi student la Sorbona reprezenta ocazia de a obține o formare „europeană” completă.
Fondat în 1530 de François I, Collège de France din Paris nu era o facultate clasică, cu diplome, examene și programe obligatorii. Funcționând pe ideea de a completa Sorbona prin discipline noi și moderne, Collège de France funcționa ca o instituție de învățământ superior gratuită și deschisă tuturor – studenților, intelectualilor, dar și publicului cultivat. Profesorii de aici erau savanți de renume, invitați să predea ultimele rezultate ale cercetării lor.
În jurul anului 1900, Collège de France era o arenă a ideilor noi. Domeniile acoperite erau multiple: științele umaniste, științele sociale și juridice, științe naturale și experimentale, dar și noile discipline științifice ca bacteriologia și microbiologia (legate de școala lui Pasteur).
De ce mergeau tinerii români la Collège de France? Nu pentru a obține diplome (aici nu se dădeau diplome!), ci pentru a se informa direct despre noutăți științifice și culturale. Era locul unde puteai auzi „în premieră” ultimele idei în filozofie, istorie ori științe naturale. Mulți tineri români, care erau deja studenți la Sorbona sau la Facultatea de Medicină din Paris, mergeau în paralel la cursurile și conferințele de la Collège de France.
Reîntors în România după frecventarea acestor instituții de vârf, Dumitru Baciu a predat limba franceză și limba latină la Şcoala Normală „Carol I” și Liceul „Dinicu Golescu” din Câmpulung. A condus liceul ca director între anii 1914-1916 și 1932-1933. După izbucnirea Primului Război Mondial, deşi în calitate de director putea rămâne la catedră, a cerut să fie mobilizat și a luptat cu arma în mână în Dobrogea, la Rucăr, Valea Mare-Pravăț și Mateiaș, ulterior și în Moldova.
Dumitru Baciu a fost un eminent profesor și pedagog, care a contribuit la educarea a 35 de serii de elevi. În paralel, s-a remarcat printr-o intensă activitate publicistică în revistele câmpulungene „Prietenul nostru”, „Muscelul nostru”, „Muguri”, „Răsad”, cu subiecte dedicate îndeosebi rolului de formare al şcolii. Mulți ani a coordonat ca președinte „Societatea Corpului Didactic” din Câmpulung.
Profesorul Dumitru Baciu (1883-1946) cu studii la Liceul „Louis le Grand”, Universitatea Sorbona şi Collège de France din Paris.
Sursele fotografiilor:
Ion Nanu-Muscel – colecția Muzeului Municipal Câmpulung
Dumitru Baciu – colecția Adrian Săvoiu