(continuare din numărul trecut)
Cine vrea să obţină mărgăritarul smereniei trebuie să locuiască în Dumnezeu. Lucrul acesta se face prin pocăinţa adevărată. Acolo unde intervine o asemenea pocăinţă, omul se căieşte adânc de păcate, îşi recunoaşte toate necurăţiile şi toată răutatea ascunsă, toată stricăciunea inimii. Numai cine a ajuns la o astfel de cunoaştere de sine se supune lui Dumnezeu. El este bucuros sa renunţe la orice, numai să-L găsească pe Dumnezeu. În felul acesta, duhul cel rău al mândriei este biruit şi triumfa umilinţa. Sufletul însetează după harul acesta. Smerenia nu se poate lipsi de Dumnezeu. Ea nu pleacă până când nu se satură şi nu se adapă din plin. În vecii vecilor, foamea şi setea aceasta nu pot fi potolite decât de Dumnezeu. Însă cine se satură primeşte mărgăritarul de mare preţ care este smerenia. Trebuie deci să-L căutăm pe Dumnezeu cu înfocare. Numai atunci El Se îndură de noi şi ne face parte de mărgăritarul acesta.
Un sfânt de demult a zis: „Dragostea de Dumnezeu este mama smereniei, şi cu cât sălăşluieşte în noi mai din plin această dragoste, cu atât va fi mai mare ura faţă de noi înşine, căci ea ne arată cât de nedrept am iubit până acum şi ne învaţă cum trebuie să iubim în viitor. Căci numai atunci iubim cu adevărat, când ne umilim şi ne înjosim înaintea Dumnezeului Celui Preaînalt”. Are dreptate acest sfânt, căci fără înjosire de sine, Dumnezeu nu ne poate face parte de acest har. De aceea scrie şi Petru: „Smeriţi-vă dar sub mâna tare a iui Dumnezeu, pentru ca, la vremea Lui, El să vă înalţe.” (1 Petru 5.6). Inima noastră ar trebui să înseteze după umilinţă şi după înjosire. O piatră nu are odihnă până când nu a găsit locul cel mai de jos de pe pământ. Nici noi nu trebuie să ne acordăm odihnă până când n-am intrat în adevărata smerenie. Locul cel mai de jos este temeiul cel mai solid pentru primirea şi păstrarea harului dumnezeiesc. Apele curg în jos, chiar şi apele necazurilor şi ale suferinţelor. Ferice de cel ce vrea să meargă la Iordan! Acolo vom avea cel mai mare câştig pentru viaţa noastră duhovnicească. Dispreţul, batjocura, mândria nu mai contează. Ajungem să iubim crucea şi orice lucru care ne duce la umilinţă. Uşa este închisă pentru orice rău şi orice necurăţie. Casa este ţinută curată în permanenţă, pentru a-şi asigura prezenţa lui Dumnezeu. Dacă atingem o floare sensibilă, ea se închide imediat. Aşa se întâmplă şi cu cel smerit. El se închide în Dumnezeu şi vrea să fie „o grădină închisă şi o fântână pecetluită” pentru Domnul.
Pe cel smerit, Dumnezeu îl va învăţa căile Sale. Hristos a fost aşezat la dreapta Maiestăţii divine. Cine a intrat în adevărata smerenie este vrednic să stea pe tron. Ia seama şi lasă-te împins de iubire ca să devii mic şi smerit! Dumnezeul oricărui har să ne dea şi harul acesta!
Încheiem cu o mărturisire a iubitului Francisc d’Assisi. El îndeamnă la smerenie şi zice: „Fiul lui Dumnezeu a venit din sânul Tatălui pentru ca prin cuvânt şi prin faptă să ne înveţe smerenia”. De aceea, este o nebunie să te înalţi când te laudă oamenii. Ce este înălţat între oameni este o urâciune înaintea lui Dumnezeu. Cum ne vede Dumnezeu, iată ce contează, şi nimic altceva! Nu vă lăudaţi şi nici un om să nu fie lăudat „înainte de vreme”. Când Domnul îşi va lua înapoi comoara pe care mi-a împrumutat-o, ce-mi mai rămâne decât trupul şi sufletul? Dar pe acestea le au şi păgânii. Am motive să cred că un ucigaş sau un hoţ ar fi pe placul lui Dumnezeu mai mult decât mine, dacă li s-ar fi dat tot atâta har cât am căpătat eu. Nimeni să nu se sprijine pe faptele lui, nimeni să nu-şi placă lui însuşi în faptele pe care şi un necredincios le poate face ca un om drept. Căci oricine poate să postească, să se roage şi să-şi chinuiască trupul. Dar să se poarte cu credincioşie faţă de Dumnezeu, nu poate oricine. De aceea, să ne bucurăm şi să cântăm numai atunci când arătăm credincioşie faţă de Dumnezeu, când Îi dăm slavă şi când punem pe seama Lui orice dar şi orice bine pe care le facem. O pictură a Mântuitorului nu este Mântuitorul însuşi. Omul este chipul lui Dumnezeu în care vrea să fie slăvit El însuşi. De aceea, omul să nu se înalţe, căci înaintea lui Dumnezeu, el este mai puţin decât o pictură, este, de fapt, un zero, o non valoare. (continuare în numărul viitor)
Publicat din cartea „Religie sau credinţă?”, de Nicolae Tonoiu.
Adunarea Creştină Betel Câmpulung, strada Matei Drăghiceanu, nr. 3.
Telefon contact: 0745.021.424