Cartea lansată de maestrul Grigore Leşe la Câmpulung a constituit punctul de atracţie al Simpozionului Naţional „500 de ani de scris românesc”, structurat în două părţi. Prima, consumată la Primăria Câmpulung, a cuprins prezentare de volume şi articole, iar cea de-a doua, găzduită la Mănăstirea „Negru Vodă”, în sala Protoieriei, l-a avut în centrul acţiunii pe profesorul doctor Grigore Leşe, care a prezentat, de Ziua Limbii Române, celebrată în „Capitala Scrisului Românesc”, cartea de amintiri, destăinuiri şi mărturii „Chipurile umilinţei”. Acesta spunea invitaţilor săi că în volumul realizat sub forma unui dialog cu jurnalistul Răzvan Bucuroiu se arată, lucru pe care susţine că nu l-a făcut până acum. Din povestea creată într-o mansardă s-a născut cartea apărută la editura „Lumea Credinţei”, a cincea a lui Grigore Leşe, care pare că se ataşează de Câmpulung. Unde, pe 31 august, a venit ca să-şi spună povestea, în vorbe şi în muzică, iar, în luna octombrie, va reveni pentru un spectacol oferit celor care îi îndrăgesc performanţele interpretative şi repertoriul.
„În fiecare zi trebuie să avem dor de Dumnezeu. Fără dorul de Dumnezeu suntem pierduţi”
După Festivalul „Sus la munte, la Muscel”, artistul a rămas încă o zi în oraş, prin care s-a plimbat cu tot dragul, după cum mărturisea. „Am întâlnit oameni pe care eu i-am numit „sfinţii de lângă noi”. La Câmpulung Muscel am mai stat o zi.”, peste cele două ale evenimentului. Pe Grigore Leşe l-a durut că, în afara lui, altcineva n-a mai rămas, împins de curiozitatea de a cunoaşte locurile. „N-am făcut turism folcloric, ci m-am plimbat printre oameni. Şi am întâlnit foarte mulţi sfinţi. Am zis: cât mi-a dat mie Dumnezeu pe lumea asta! Şi dacă Dumnezeu mi-a dat, eu trebuie să dăruiesc.”, se confesa acesta publicului venit să-l asculte şi să procure o lucrare deosebită.
Dintre mărturisirile împărtăşite muscelenilor pe durata unei ore, întrerupte de cântecele sale minunate, am extras câteva gânduri ale maestrului, care le-a răspuns, înainte de toate, celor care se întrebau „Câţi de Leşe sunt sub pălărie? Este Leşe profesorul. Este Leşe artistul. Este Leşe realizatorul de emisiuni. Este Leşe muzicologul şi cred că trebuie să spun omul Leşe.”
=„Cât am lucrat la carte, m-am adunat un an şi ceva. Eram eu cu mine şi ziceam seara rugăciunea: Doamne, Dumnezeule, fă ca mâine dimineaţă să mă întâlnesc cu glas! Să am glas să mă pot apăra. Să-mi pot apăra inima. Să-mi pot apăra sufletul. Gândurile să nu-mi fie vagaboande în mine, să fie gânduri curate. Fără Dumnezeu nu se poate. În fiecare zi trebuie să avem dor de Dumnezeu. Fără dorul de Dumnezeu suntem pierduţi. Care sunt şansele noastre pe lumea asta? Credinţa şi arta. Glasul acesta mă apără în lume. Glasul este cea mai mare minune a lumii. Dacă n-aş putea cânta, aş muri. Prin glas îţi astâmperi inima. Horile mele nu sunt altceva decât rugăciuni. Eu, când cânt, simt că sunt în rugăciune. De mine Dumnezeu a avut grijă. Şi cântecele mele îi invocă pe Hristos şi pe Maica Domnului.”
=„Niciodată nu ştii cine pe cine învaţă. Profesorii pe studenţi sau studenţii pe profesori? Pe mine nu m-a învăţat nimeni în Academia de Muzică cum să cânt. Eu am moştenit glasul de la mama şi la Academia de Muzică m-am dus ca să-l studiez pe Bach. Iar când m-am dus în lume ca să concertez, am concertat în toată lumea asta, începând din Japonia şi terminând în Canada. La Academie am dus suflul de muzică din Ţara Lăpuşului. (…) Tata umbla la vânătoare în munte şi a auzit-o pe mama mea horind în hotar. Şi-o zis tata: să am eu o femeie şi să-mi facă un copil care să horească la fel ca femeia asta! Când horea mama în hotar, stăteau oamenii în sapă: s-o ascultăm pe Năstăsie! Pe mama mea! Ce frumos că am ajuns să îmbătrânesc cu mama!”
=„V-aţi întrebat vreodată de ce este frumoasă Limba Română? Ştiţi de ce? Vă dau două cuvinte. În limba latină există cuvântul „superare”, care înseamnă „a domina”. Românii au făcut din acest cuvânt „supărare”. Sensul de „a domina” devine la români „supărare”. O să vă mai dau un exemplu. Termenul „rostum” din latină, care înseamnă „cioc de pasăre”, în română, a devenit „rost”, adică să fii în rânduială. De unde vine acest cuvânt? Ciocurile de păsări se puneau la corăbiile învingătorilor şi la tribunele de la care vorbea oracolul. Ce-au făcut românii din acest „rostum”? Au făcut rostul lumii. Mă, tu eşti în rost? Trăieşti în rost? Trăieşti în rânduială? Eşti om de bizuială? De ce trebuie să ţinem la Limba Română? Să ţinem la noi, să ne iubim ţara cu adevărat! Nu-i frumoasă limba noastră?”, spunea Grigore Leşe, a cărui prodigioasă activitate a fost legată de proiecte pentru ţară. M.B.