Evanghelia Duminicii a XXX-a după Rusalii, încă o lecţie de viaţă veşnică. Un om de vază întreabă pe Hristos ce are de făcut să se mântuiască. Pe vremea aceea, oamenii de vază întrebau, nu le ştiau pe toate şi nu dădeau lecţii lui Dumnezeu de „managerizare” a Împărăţiei Cerului. Deşi ştim că sunt 10 porunci, aduse pe table de piatră de Moise în mijlocul unui popor cu inima împietrită, Domnul Hristos nu citează decât cinci. Toate privesc vârsta celui care întreabă. O vârstă în care te poţi ispiti cu adulterul, cu uciderea, cu mărturia strâmbă, cu lipsa de cinstire a părinţilor. În fond, ispită pentru orice vârstă fără Dumnezeu…
După ce se dă mare, „toate acestea le-am păzit din tinereţe”, omul de vază primeşte o poruncă nouă: milostenia! Vinde tot ce ai, împarte săracilor şi vei avea comoară în cer, sună ca o condamnare la moarte pentru „împlinitorul” poruncilor. Hristos prin cererea expresă, formulată cu finalitate cu tot, provoacă pe „întrebător” să vadă cum stă cu adevărat. Pentru că boala omului ce se crede credincios este aceea de a crede că religiozitatea sa îi este de ajuns pentru a fi omul lui Dumnezeu. Dumnezeu, însă, nu crede în cel suficient, nu admite să se descopere celui care doar împlineşte poruncile fără a le depăşi. Un tânăr ca acesta, care este personaj Evangheliei noastre, poate fi fratele fiului risipitor (Luca 15.11-32), cârtitorul învierii fratelui său, care fusese pierdut şi s-a aflat. Mântuitorul spune astfel că orice împlinire de poruncă trebuie să poarte în sine făptuire în favoarea aproapelui, că nu poţi să spui că-L iubeşti pe Dumnezeu, pe care nu-L vezi, dacă nu freameţi de atenţie către aproapele pe care-l vezi. Ca să sporească parcă „suspansul” cererii Sale, Mântuitorul indică pe sărac drept ţintă a milosteniei. Era mai uşor să dai zeciuială din mărar sau din orice nu avea valoare, să arunci fărâmiturile săracilor era greu, să hrăneşti pe sărac din preaplin era imposibil. Până astăzi aici ni-i meteahna. Suntem dispuşi să teoretizăm, să plănuim milostenia, să inventăm proiecte de milostenie, dar nu să o trăim, să o oferim. Aproapele nostru aproape că ne irită, ne cere mereu, nu mult, dar aproape continuu. Acum, mai mult ca oricând, străzile ne sunt pline de mâini întinse, de cerşetori, dar şi de săraci ascunşi în sărăcia lor cu o jenă infinită. De aceea, prinde bine Evanghelia aceasta. Să nu uităm cum se răsplăteşte milostenia. La vremea transferurilor bancare, Biserica, prin glasul Mântuitorului Hristos, ne aduce aminte unde trebuie să strângem cu adevărat comori.
Uimirea Apostolilor e şi uimirea noastră. Când există atâta rigoare în împlinirea Legii, atâta Lege împlinită, cum de se mai trebuie ceva în plus? Cine e dispus la un astfel de efort? Hristos dărâmă teoria în favoarea teologiei. El arată că, pentru a împlini Legea, nu e nevoie să ai cultura Legii, ci inima lipită de bucuria împlinirii ei. El cere inimă bucuroasă, iară nu împlinire riguroasă şi atât! El cere omului să fie credincios, iar nu religios, să vadă pe Dumnezeu în aproapele său, nu să îndumnezeiască literele legii. De unde greutatea de a trece odgonul prin urechile acului. Deşi el este împletit din fire, mii de fire, unele aproape de neobservat. Ţeserea Legii cu făptuirea milosteniei alcătuiesc funia de aur care uneşte pământul cu cerul. Dar ea trebuie să fie o funie vie, care să respire realismul milostivirii spre omul de lângă tine, omul lui Dumnezeu!
Pr. Constantin Necula
Îţi mai lipseşte un lucru… (Luca 18. 18-30)
