Pe când eram elev la Colegiul Naţional „Dinicu Golescu” din Câmpulung, s-a anunţat că în amfiteatrul școlii va avea loc o prelegere despre poezia franceză. Cum aveam deja cinci ani de studiu al limbii franceze şi, pe deasupra, eram pasionat de literatură, m-am dus plin de curiozitate să asist. Pe scena amfiteatrului, o domnişoară în jur de 30 de ani, care s-a prezentat a fi poeta Ileana Mălăncioiu (de care auzeam atunci prima oară), avea ca invitat un domn în vârstă, mărunţel, purtând ochelari rotunzi, cu ramă groasă, într-un costum de culoare închisă. Tânăra dovedea mult respect prin felul în care i se adresa şi la început am crezut că, desigur, atitudinea aceasta era determinată în principal de diferența de vârstă.
Dar de îndată ce invitatul a început să vorbească auditoriului din amfiteatru, mi-am dat seama că am în față un om cum nu mai întâlnisem până atunci. Ideile insolite pe care le exprima, versurile citate din memorie într-o franceză perfectă, incursiunea în opera unor mari poeţi francezi, dar şi în creaţia unora de care nici măcar nu auzisem până atunci, altitudinea discursului, încărcătura filosofică şi, mai ales, firescul în care totul era învăluit, m-au fascinat cu adevărat. Cel care îmi crease această stare de graţie era poetul Mihai Moşandrei, cu care atunci mă întâlneam pentru prima oară.
Pentru adolescentul care eram, Mihai Moşandrei a căpătat din momentul acela un statut special. Era primul poet „în carne şi oase” pe care îl ascultam vorbind şi, mai mult, era un poet pe care puteam să-l întâlnesc pe străzile Câmpulungului. Stăteam destul de aproape de casa dânsului de pe strada Spiru Haret nr. 1 şi, ca urmare, ne intersectam destul de frecvent. Îl admiram de la distanţă (evident că nu mă cunoştea!) şi constatam de fiecare dată că era altfel decât toţi cei din jurul său: modul cum se îmbrăca, felul în care saluta şi vorbea, costumul şi pușca de vânătoare, câinele ce-l însoțea, „capul lui în nori”, toate îmi atrăgeau atenţia. Dar mai era ceva. Părinţii mei aveau pe atunci abonament la două reviste literare de prestigiu, „Contemporanul” şi „România literară”, pe care le citeam cu pasiune și curiozitate săptămână de săptămână. Când în paginile lor descopeream uneori semnătura lui Mihai Moşandrei şi îmi spuneam cu nestăvilită mândrie: „Da, îl cunosc pe acest poet!”
Mai târziu, când ajunsesem profesor, în cadrul unei sesiuni de comunicări la Muzeul Municipal din Câmpulung, am vorbit despre opera lui Mihai Moşandrei. L-am invitat la sesiune pe însuşi poetul, care, la cei 90 de ani ai săi, a răspuns cu multă bunăvoinţă la invitaţie. N-aş spune că, văzându-mă în faţa unei întregi săli, n-am avut emoții, mai ales că în audienţă se afla chiar cel despre care era vorba în comunicarea mea. Abia ce rostisem primele cuvinte, că în sală s-a petrecut ceva cu totul neobişnuit. Se ridicase în picioare un domn cu părul alb, nu prea înalt, uşor adus de spate şi cu pălăria în mână. L-am recunoscut cu uimire chiar pe poetul Mihai Moşandrei, care a rămas aşa, nemişcat, până când mi-am încheiat comunicarea.
Am avut atunci un privilegiu cu care n-aveam să mă mai întâlnesc niciodată: poetul Mihai Moşandrei, membru al Societăţii Scriitorilor Români încă din perioada interbelică, doctor în Drept la Paris, prietenul cel mai bun al lui Ion Barbu, corespondentul lui Arghezi, Lovinescu, Noica, Perpessicius şi al atâtor mari scriitori, a ascultat la 90 de ani, stând în picioare, comunicarea unui tânăr anonim.
Scrisori din Câmpulung, de Adrian Săvoiu – Amintiri despre poetul Mihai Moşandrei
