(continuare din ediţia trecută)
„Niciodată să nu te relaxezi până nu ai trecut linia de sosire!”
În afara permormanţelor de la Olimpiada din 1984, Maricica Puică a mai cucerit medalia de aur, în 1982, la Campionatele Mondiale de Cross Country de la Roma, performanţă pe care a reeditat-o în 1984, la competiţia similară de la New York. La Campionatele Europene de atletism, a obţinut două medalii de argint, în proba de 3.000 de metri, una la Atena, în 1982, iar alta la Stuttgart, în 1986. În 1987, a cucerit alte două medalii, una de argint, la Campionatele Mondiale de atletism de la Roma, şi una de bronz, la Campionatele Mondiale de atletism în sală, de la Indianapolis. De asemenea, şi-a trecut în palmares şi o medalie de argint, în proba de 1500 de metri, la Jocurile Mondiale Universitare de la Sofia (1977). Campionatele Mondiale de la Roma, din 1987, nu au fost unele tocmai fericite pentru Maricica Puică: „Am avut un incident foarte urât înainte de calificări. Am intrat într-un magazin, la periferie, eu, Paula Ivan şi Puică, şi ne-am dus aşa, să ne uităm, că n-aveam bani, ne uitam aşa aiurea. La un moment dat, am luat o chestie cum ar fi o răzătoare la noi, dar avea o lamă pe mijloc, şi într-o pungă erau nişte modele care trebuiau puse pe lamă. Punga era lipită şi am tras tare, iar când am dat să o dezlipesc, m-am tăiat la degetul arătător, îmi atârna carnea. Mi-a fost frică să-i zic lui Puică, că mă certa, nu ţinea cont că eram soţia lui, eram atunci doar sportivă, aşa că i-am zis Paulei. Am ieşit din magazin, ne-am dus la ea, mi-a dat o bucată de vată, mai rău a făcut, că s-a prins acolo. Am ieşit de la Paula, am oprit o maşină cu măicuţe, au chemat salvarea şi m-a cusut. Toată noaptea nu am dormit. Aveam talpa făcută zob, că mă călcase una şi am alergat desculţă, iar degetul îmi zvâcnea de durere. A doua zi, aveam calificări. Cum să alerg, că talpa era toată carne vie, iar degetul mă durea îngrozitor?! M-am dus la echipa Franţei, aveam o colegă la 3.000 de metri, şi au vrut să-mi lipească o bucată de talpa falsă, parcă era gelatină. Mi-au lipit chestia aia pe talpă, iar când am început să alerg, mai rău era, că aia juca! Mi-au scos talpa falsă, m-au dat cu spray şi mi-au pus o faşă. Am alergat, dar vă daţi seama că mă durea foarte tare şi mai aveam şi degetul cu probleme. Trebuia să mă feresc, să nu mă lovească, şi m-am calificat foarte greu, nu mai ştiu câte erau la calificări, dar ştiu că am fost ultima calificată. A intrat o frică în mine, probabil, pshihicul, să nu mă lovească, şi nimeni nu mai credea, dar m-am calificat ultima. Mi-au făcut ei ce mi-au făcut şi, a doua zi, am mers la finală, tot la fel, cu frică. După ce am început, am plecat cu câteva în faţă, iar pe ultima sută de metri, nu mai venea nimeni după mine. Nu îmi venea să cred că pot să câştig şi, pe ultimii metri, m-am relaxat şi m-a prins o rusoaică, aşa că am venit pe doi. Niciodată să nu te relaxezi până nu ai trecut linia de sosire!”, ne-a mărturisit Maricica Puică.
Carieră încheiată cu lacrimi şi flori, la Piteşti
Ultima medalie importantă a fost bronzul cucerit în 1988, la Campionatele Europene de sală de la Haga (Olanda), în proba de 3.000 m. A participat şi la Olimpiada de la Seul, dar din cauza unei accidentări, a trebuit să renunţe, în calificări. „În 1988, la Olimpiada de la Seul, tot aşa am plecat pe ultimii 200 de metri şi m-am rupt, în calificări. Am avut probleme şi la antrenament, deh, aveam 38 de ani! Mă simţeam bine, dar când forţam un pic, se rupea câte o fibrişoară, aveam rupere de fibră, cum e muşchiuleţul, se rupea câte o bucăţică. Am vrut să plec pe turnantă şi atunci m-am rupt. Am ajuns acasă şi am vorbit cu Puică. Mi-a zis să mă opresc, să rămân sănătoasă. Am făcut pauză o lună şi ceva şi am început iarăşi să mă joc, pentru că profesorul mergea, oricum, cu Paula la antrenamente. Am zis să mai fac şi eu şi m-am apucat uşor, uşor. Erau, cred, Campionatele Europenele de sală, în Olanda. Am participat şi în finală, tot aşa, am declanşat în ultimul tur, că era pista de 200 de metri, şi m-am rupt din nou. Aşa accidentată am venit pe locul trei. Atunci, am zis gata, nu se mai poate, trebuie să rămân sănătoasă, că cine ştie ce mai rup. Aveam 24 de ani de sport!”, povesteşte fosta campioană olimpică. Şi asta a fost! O carieră începută la Iaşi, în 1966, se încheia, cu flori şi lacrimi, la Piteşti, în 1989, la Campionatele Naţionale.
A antrenat trei ani în Spania
Maricica Puică s-a retras din activitatea competiţională la vârsta de 39 de ani, iar, în perioada 1990-1993, a antrenat câţiva ani, împreună cu soţul său, regretatul antrenor emerit Ion Puică, în Spania, la Şcoala Baleară de Atletism din Palma de Mallorca. Ca antrenoare la lotul naţional (1998-2000), a pregătit-o pe Violeta Beclea Szekely, care, la acea vreme, a câştigat o medalie de aur la Campionatele Europene de sală (2000), două medalii de argint, la Jocurile Olimpice de la Sydney (2000) şi la Campionatele Mondiale de sală (1999), dar şi o medalie de bronz la Campionatele Europene de sală (1998). Pentru activitatea desfăşurată şi rezultatele obţinute, Maricica Puică a fost distinsă cu titlul de antrenor emerit. În antrenorat şi-a început activitatea cu o grupă de fetiţe, însă era foarte greu, pentru că nimeni nu se implica la acest nivel. „În 1989, am mers la clubul Olimpia Bucureşti şi am zis să fac o grupă de fetiţe, erau toţi foarte încântaţi. Puică s-a retras şi am început cu şase fetiţe, dar mă mai ajuta şi soţul. Erau flămânde, necăjite şi, când auzeam că „mă doare în dreapta”, după o tură, apoi se opreau, le întrebam: „Ce ai mâncat?”„Cartofi prăjiţi”. „Dimineaţa?”. „Am băut un ceai!”. Am vorbit cu preşedintele federaţiei şi i-am zis să-mi dea şi mie o pereche de tenişi pentru fetiţe şi un trening, ăsta era echipamentul cu care se mergea la defilare pe Stadionul „23 August”. A venit cineva şi mi-a adus echipamentul plin de noroi. M-am dus la preşedinte şi i l-am aruncat pe jos. I-am spus: sunt atâtea femei acolo, aveţi maşini de spălat, cum să se ducă un copil acasă şi să zică, uite, mi-a dat doamna o pereche de tenişi cu noroi! Chiar atât bun-simţ are clubul ăsta? Bineînţeles că nu am mai luat echipamentul, l-am aruncat şi bine că m-a ajutat Dumnezeu, vorba vine… A venit aşa-zisa Revoluţie şi am plecat de la club, pentru că eu nu puteam să chinui nişte copii foarte necăjiţi! La Revoluţie am intrat şi eu în TVR şi m-au văzut nişte spanioli. Au contactat Minis-terul Sportului şi i-au întrebat pe cei de-acolo dacă îmi dau voie să merg până în Spania, la un interviu. Nu mi-au dat voie şi am mers de am vorbit cu cineva de la ambasadă. M-a întrebat dacă n-am vrea să mergem să antrenăm copii în Spania, la Palma de Mallorca. Am vorbit cu soţul şi, în primăvara lui 1990, ne-au luat pe amândoi. Am zis să ajung înapoi în Bucureşti, în ţară, să vorbesc cu soţul, că pe amândoi ne luau cu contract. Am antrenat foarte mulţi sportivi acolo, iar unii dintre ei au ieşit campioni. Nu mă laud, dar se poate verifica faptul că, în perioada cât am stat noi acolo, aproape trei ani, am avut rezultate. Ei nu făceau antrenamente, ci se jucau. După ce se termina şcoala, antrenorul pleca în concediu, iar copiii intrau trei luni în vacanţă. Noi mergeam şi sâmbata, şi duminica la antrenamente! Am avut şi noroc, pentru că eu abia terminasem activitatea competiţională şi făceam cot la cot cu ei, îmi plăcea. Au vrut să ne ofere pământ, să nu ne mai întoarcem! Am revenit, însă, în ţară, iar, în 1996, am luat-o pe Violeta Beclea Szekely, care a fost colega noastră, eleva lui Puică. Pentru că noi am plecat în Spania, ea s-a antrenat cu soţul ei. Aşadar, am luat-o din nou pe Violeta şi am început pregătirea cu ea, fosta mea colegă. Puică n-a vrut, eu am zis da şi bineînţeles că, până la urmă, m-a ajutat. Am dus-o pe Violeta la Sydney, iar dacă mă asculta, lua aurul.”, e şi acum convinsă Maricica Puică.
„Dacă un copil are tot ce-i trebuie, de ce să mai muncească?”
Fosta mare atletă a fost „Ambasador naţional pentru sport, toleranţă şi fair-play” la Consiliul Europei (1999-2004) şi membră a Comitetului Olimpic Român (1984-2004). A primit Ordinul „Meritul Sportiv”, clasa a III-a (1977), Ordinul Naţional „Serviciul Credincios în Grad de Cavaler (2000) şi Ordinul „Meritul Sportiv”, clasa I (2004). Din 2005, este prezentă, an de an, la „Ziua Olimpică” de la Şirnea, judeţul Braşov, o manifestare organizată de Comitetul Olimpic şi Sportiv Român (COSR), prin filiala Academiei Olimpice Române din Bucureşti. Maricica Puică are, însă, o mare dezamăgire: în prezent, copiii nu mai au dragoste pentru sport, iar performanţele sunt departe de ceea ce au fost cândva. „Dacă un copil are tot ce-i trebuie, de ce să mai muncească? Fiecare părinte trage, dacă ei nu au avut, să dea mai mult copiilor. Atunci pe copil, când are de toate, nu-l mai trage burta să muncească. Rar găseşti un copil despre care să zici: uite, face sport şi a ajuns la performanţă! Lipseşte dragostea copiilor pentru sport, dar cred că şi părinţii sunt de vină. Pe timpul nostru, făceam trei ore pe săptămână de Educaţie fizică, plus ansamblul sportiv, care avea trei ramuri: baschet, gimnastică şi atletism. Acum, nu ai nimic, toate cluburile s-au vândut, s-au transformat în baruri, restaurante, totul e vândut, nu mai există multe stadioane, cum ar fi fostul „23 August”, pe care l-au dărâmat şi l-au făcut doar pentru fotbal. Cât am suferit pentru stadionul ăsta, am vrut să intru pe pistă să mă leg cu lanţuri. Nu ştiu, nu mai avem baze, nu mai avem nimic, nimic.”, ne-a relatat cu amărăciune în glas Maricica Puică, care este şi acum în competiţie. Cu prostia, cu răutatea: „Acum câţiva ani, m-am luat de gât cu ăia de la Minister… cică, acum le dau copiilor ma-nuale de Sport şi Dirigenţie… La ce le trebuie manuale de Sport, când eu îi învăţ?! Plecăm de la A la Z şi îi duc unde trebuie. Fiecare are planificare şi trebuie să ţii cont că sunt unii mai slăbuţi, unii mai bunuţi, facem diferit cu ei. Ce înveţi tu din manual, nene, să faci încălzirea, la ce mai e bun profesorul de sport? Profesorul trebuie să facă, de-aia e profesor. Să individualizeze pregătirea. Îţi dau eu o carte, ce faci tu, copile, cu cartea aia? Le-au umplut ghiozdanele de-i cocoşează. Ce faceţi, bă, nene?!”. Deşi are ani buni de când s-a stabilit pe plaiuri muscelene, a fost ignorată total atât de CS Muscel, cât şi de LPS, deşi ar fi putut măcar să le dea un sfat în ceea ce priveşte pregătirea sportivilor. „Au mai fost concursuri și, dacă nu am fost invitată, nu m-am dus. Nu interesează pe nimeni nimic, să mă duc eu să mă rog de ei să mă cheme?”, se întreabă fosta campioană.
Din cauza ei s-a oprit trenul în gară, la graniţă!
Maricica Puică are şi amintiri haioase, iar una dintre ele i-a rămas adânc întipărită în memorie. „ Veneam de la Balcaniadă, în 1978, din Iugoslavia. Eram în tren şi la vamă se făcea control. Eu dormeam şi au venit vameşii şi au zis că nu pleacă trenul până nu coboară Maricica Puică. A venit Puică la mine şi mi-a zis să cobor, că nu pleacă trenul. I-a zis: hai, nu mai fă glume! Am deschis geamul şi m-au chemat jos. Până nu le-am dat autografe, nu au dat drumul la tren. Păi, bine, doamna Maricica, veniţi aici şi noi să nu vă putem vedea? Avem şi noi copii, neveste, ne-om lăuda şi noi că v-am cunoscut personal! În Grecia, când mergeam, se oprea lumea. În America, punea lumea mâna pe tine, de parcă erai din nu ştiu ce galaxie! Erau fericiţi când îi băgai în seamă, cum era şi cu Nadia. Voiau să vorbeşti cu ei, să pună mâna pe tine!”, a râs Maricica, rememorând acele momente unice. Alex BARBU