(continuare din ediţia trecută)
Cele mai mari performanţe au fost sub culorile clubului Dinamo
Nu mă voi întoarce nici la Nicolae Ţapu, regretatul „nea Nae”, care era o enciclopedie a sportului cu doua roţi şi nici la legendarul Marin Niculescu, dar de prin anii `50 Romania a avut mari secţii de ciclism, la Steaua şi Dinamo, dar şi în provincie, la Braşov, Ploieşti, Timişoara, Cluj, Arad, Oradea. La Bucureşti a răsărit şi Gabriel Moiceanu, tocmai de la Câmpulung. „Toate performanţele, în afară de primul campionat, le-am avut cu Clubul Sportiv Dinamo Bucureşti, în perioada 1955-1971. În 1955, am primit ordin încorporare la Steaua. Aveam 21 de ani. Eram la hotel Union, în Bucureşti, iar Nae (Nicolae) Voicu, antrenor la Dinamo, m-a furat, în ghilimele, de pe scara de serviciu şi m-a băgat într-o maşină a M.A.I. În două ore eram sergent major de Securitate. Cei de la Steaua mă dăduseră dezertor, dar nu mai aveau ce să-mi facă. La 21 de ani eram dezertor! Ludovic Zanoni, Aurel Şelaru, Petre Nuţă, Maxim Nicolae, Istrate Constantin, Ion Cozma, Teodor Vasile şi alşii erau coechipierii mei. Mă băteam cu Steaua şi ca adversari îi aveam pe Constantin Dumitrescu, Ion Constantinescu, Silviu Duţă, Vasile Burlacu şi alţii.
Eram cam 12 persoane în secţie, că nu putea nici clubul să ţină mai mulţi. Pregătirea era comună şi antrenorul selecţiona 5-6 inşi, depindea cum era echipa. La lotul naţional clubul Dinamo a dominat, avea atunci peste 75% dintre sportivi. Eram echipa de aur, eram socotiţi în Europa pe locul 6, iar echipa României, ca valoare în competiţiile europene, a fost clasată pe locul 6. Cei mai mulţi sportivi îi dădea echipa Dinamo, erau mai bine organizaţi, mai bine pregătiţi, antrenorul era mult mai bun, nu se compara cu Steaua. La Steaua erau mai zeflemişti, un fel de papiţoi”, e de părere Gabriel Moiceanu.
Antrenor la Câmpulung, atât cât a mers ARO
Turul ciclist al României a fost pe vremea aceea un adevărat tur, care a trecut şi prin Ardeal, şi prin Banat, şi prin Moldova. Etapele numărau de la 10 în sus, iar interesul publicului si al mass-media era enorm. După o carieră strălucită, Gabriel Moiceanu a pus bicicleta în „cui” în 1971 şi a continuat să profeseze ca fotograf, în MAI, până în 1976, după care s-a dedicat antrenoratului, la Câmpulung, până a ieşit la pensie. Din păcate, după 1990 ciclismul muscelean a fost în declin. „Când am renunţat la ciclism, în 1971, am rămas în Ministerul de Interne, ca lucrător foto la criminalistică, cu gradul de maior. Am profesat în Bucureşti până în 1976. În 1976 am trecut în rezervă şi am venit antrenor la Câmpulung, la Asociaţia Sportivă ARO Câmpulung. Aici, ca să fiu antrenor, m-am chinuit mai rău decât în perioada când eu eram acela care nu aveam bicicletă, nici nu vreau să-mi aduc aminte. Uzina nu a vrut să ne dea bani, să cumpărăm o bicicletă, să avem de masă. Singurul care a fost om de treabă în uzină a fost Naghi. Şi el, şi Ion Teleleu, care era secretarul Asociaţiei Sportive ARO. M-a ajutat şi Bivol, mi-a dat spaţiu. Am plecat cu 5-6 copii, luaţi de la Colegiul Tehnic ARO, din când în când mă duceam să fac selecţii… Am ajuns la un lot de 12 copii cu care, în fiecare iarnă, plecam în pregătire, pentru că trebuie să-i laşi să se formeze, nu poţi să iei un copil şi să-l pui pe bicicletă şi să-i ceri performanţă, să-i dai program seve. Făceam scări la Ciobănaşu, dar cel mai mult ne duceam pe Strâmtu. Făceam schi, mergeam la Rucăr, pe Căpitanu… Eu eram mamă, tată, medic, bucătar. Marius Niculescu, Suciu, Marius Gorgan, Cristi Pârlici, Viorel Jinga, toţi sunt ca o familie, aşa mi-au rămas ei. Pe parcurs toţi s-au ridicat ca valoare, dar nu am avut posibilitate să plecăm afară, numai în ţară mergeam la curse de cel mult cupa oraşelor, care era organizată în câte 4-5 judeţe pe an (Oradea, Timişoara, Cluj, Arad, Iaşi, Brăila), numai la competiţii interne. Participam la competiţiile astea, la nivelul nostru, nu am avut pretenţii. Dan Răcăşanu a fost unul din cei mai buni băieţi ai mei, a fost selecţionat în lotul naţional şi om de bază al clubului Dinamo.”, crede ciclistul numărul 1 al Muscelului.
Ciclismul, un sport în declin
Sigur că ciclismul anilor noştri este puţin altfel. Dacă în timpul anilor de gloriei ai ciclismului românesc competiţiile erau dotate şi organizate cu bani din fondurile „prieteniei”, azi orice întrecere ciclistă trebuie asigurată cu venituri de la sponsori şi din alte surse, fiind o întreprindere foarte dificilă. Nu numai în România, ci în toată lumea. Acesta este un aspect. Celălalt priveşte materialele. O bicicletă ca lumea costa 10-15 mii euro, echipamentele nu sunt nici ele ieftine, nemaivorbind că echipele mai au nevoie de antrenori, mecanici, medici şi nu în ultimă instanţă de maşini, însoţitoare şi chiar de un autobuz. Nici nu se poate discuta de această ramură sportivă care este atât de necesară de la copii până la bătrâneţe. Şi nu mai vorbim de alte sporturi. „Pe mine m-a dezamăgit viaţa ciclistă la ora actuală. Noi, ca persoană fizică, ne putem implica. Suntem la o vârstă, dar pe copiii noştri cine îi întreţine? Cu ce? La ora actuală, o bicicletă costă enorm de mult, s-au sofisticat, s-au făcut fel de fel de firme, nu mai sunt materiale corespunzătoare, nu ştiu, sunt doar de distracţie mai mult! Cum să spun, mountain bike astea de teren sunt să se joace prin păduri. Adevărul este că s-au aglomerat foarte mult şoselele, chiar dacă s-au îmbunătăţit din punct de vedere al traficului. S-au aglomerat şi se apasă pe acceleraţie şi de aceea s-a schimbat şi mentalitatea unei familii sau a unor tineri, unde să se ducă pe bicicletă? Aşa mă duc prin parc şi mă plimb pe bicicletă, din asta de jonglerie. Federaţia, care trebuie să se implice, este constrânsă din cauza sponsorizării. Cu ce bani cumpără federaţia biciclete ca să formeze un club, sau o firmă, că de-abia se chinuie să ţină o echipă de handbal, de volei, nici nu mai vorbesc de patinaj, hochei sau altceva. Până la urmă noi ne rezumăm numai la o singură persoană ca sportivă de mare, mare performanţă mondială, la fete, cu Simona! Nu se poate numai aici, avem încă trei patru după ea. Noi nu avem nici atât la federaţie, în primul rând din punct de vedere organizatoric. Dacă federaţia este numită politic asta este o disciplină sportivă şi o conducere, aici trebuie să ai un program! Toate se învârt în jurul banilor! Sponsori nu avem, fotbalul îl cumpără şi dacă nu merge îl vinde imediat, s-a dus şi mentalitatea copiilor noştri! Făceam din bicicletă veche una nouă, recuperam, făceam una corespunzătoare, să pot să merg pe ea, aşa creştea un copil! Acum copiii noştri vor bicicletă cu design, cu schimbătoare de 20 de viteze, iar noi dacă aveam un singur pinion, să pui frână! Viaţa este grea, iar la ora actuală sunt probleme deosebite datorită faptului că, pe plan local, nimeni nu s-a implicat să ajute, nu numai disciplina ciclismului, ci şi majoritatea ramurilor sportive. Unde sunt luptele, unde e boxul, unde sunt jocurile de echipă? La ARO, am luat echipa cu tot ce aveam noi de luat, în 1978. Până ne-am organizat, până am văzut despre ce este vorba, am fost şi după Revoluţie, până în 1994, când s-a desfiinţat secţia de ciclism, dar, neavând posibilitatea să ţin băieţii, să le dai loc de muncă, să le iei materiale, nu a mai vrut nimeni să se implice pe plan local.”, este finalul poveştii unui mare sportiv. Alex BARBU