Dacă de la judeţ n-au venit bani, la Valea Poienarului s-a încropit un acces peste pârâu din materiale refolosibile
Între cele mai recente lucrări dispuse de primarul Ion Banzea, în cursul acestui an, se află o punte pietonală peste pârâul Valea Poienarului. În momentul în care ploile umflau firul de apă, potolit şi anemic când e vremea bună, cele câteva familii din această parte a comunei nu avea posibilitate de ieşire. Traseul străbătut către această facilitate creată cu forţele proprii ale Primăriei, dacă de la judeţ n-au venit fonduri, trece prin curtea fostei Exploatări Miniere. Te cuprinde jalea la vederea ruinelor industriei miniere, care a ţinut comuna atâtea decenii! „Mina nu mai funcţionează şi, atunci, am profitat şi am făcut un drumeag pe aici.”, spunea primarul, care ne-a condus către amenajarea bifată în 2018 prin curtea instituţiei abandonate. „Este oprită de ani buni şi nu se ia nicio hotărâre cu ea, s-o demoleze, să-i facă ceva.”, a continuat acesta, pe când treceam pe lângă construcţia pustie, încremenită prin inactivitate. Funicularul care transporta cărbune la Schitu Goleşti a fost demolat, având aceeaşi soartă ca a instalaţiei având ca destinaţie sectorul Jugur. Ditamai clădirea părăginită, cu anexele şi instalaţiile aferente, în aceeaşi stare deprimantă de părăsire, stă mărturie a îndeletnicirii de bază a poienărenilor, care, după ce au pus de-o parte ciocanul, au dat-o pe ocupaţii bucolice: povernele, care duduie în această perioadă, albinărit, dovadă fiind grădinile pline de stupi, şi ceva oierit. Apa neagră care curgea, la sfârşitul săptămânii, era semn de activitate intensă la povernele în lucru. Nu prea e în regulă, a recunoscut primarul, din cauza sâmburilor, care ajung în balast. Fireşte, cei din staţiile de sortare nu-i pot alege. Şi te pomeneşti cu sâmburii prunelor în betoane, din cauza ţuicarilor care deversează în râu.
Când se umfla pârâul din mal în mal, oamenii rămâneau izolaţi
Puntea, aflată imediat după fosta Mină, i-a scutit pe oamenii locului de a rămâne izolaţi când venea mare Valea Poienarului. Pare greu de crezut că un firicel de apă, care abia susura, când am ajuns noi în zonă, se umflă atât de puternic încât să-i lase fără posibilitate de trecere pe săteni. Şi, totuşi, se întâmplă, adică dintr-un pârâiaş inofensiv devine un torent de proporţii, a cărui putere este trădată de malurile rupte de şuvoaiele nervoase. Mai cu seamă când se împreunează apele învolburate, crescute ca efect al precipitaţiilor abundente, din Poienari cu cele venite din zona înaltă a Mioarelor. „Când venea Valea mare – din mal în mal -, oamenii aceştia nu mai aveau pe unde să iasă, pur şi simplu. Trebuia să ocolească câţiva kilometri buni ca să iasă către Valea Îndărăt. Până se trăgea Valea Poienarului, mai cu seamă când ploua încontinuu, dura o zi, două, trei. Oamenii aceia nu puteau să iasă să-şi ia o pâine, un medicament. Atunci, am zis: hai să facem repede o punte! Am tot cerut bani pe la Consiliul Judeţean, dar n-am primit nimic. În regie proprie, am făcut rost de ţevi, de plăci din recuperări, tablă groasă, cu găuri, nu stă apa pe ea. Ne-am organizat, din materiale recuperabile, cu oamenii noştri, şi am încropit o punte.”, ne prezenta edilul cum s-a mobilizat ca să-i ajute pe consătenii care n-aveau alt acces. Iar lucrătorii au fost angajaţii Primăriei, patru la număr, insuficienţi pentru a forma un serviciu, dar care se pricep la mai multe treburi. „Am un băiat care lucrează pe buldoexcavator, care a fost sudor. Eu, întotdeauna, când angajez pe câte unul, mă uit ce ştie să facă.”
În această comunitate mică, un cetăţean suferind, dependent de dializă, mutat de la Câmpulung la Poienari, n-a putut fi scos de Salvare, neavând pe unde să treacă, din cauza pârâului umflat de ploi. „Omul acesta nu putea să aştepte ca să se oprească valea, ca să poată să se ducă la dializă. A trebuit să facem puntea neapărat. Am ieşit cu băieţii şi, într-o săptămână, am făcut-o. Când n-ai bani, faci cu mai puţin. Eu zic că e bună, pentru că, deocamdată, s-a rezolvat problema trecerii. Lucruri mărunte, dar utile.”, a continuat acesta. Ca să ne facă o demonstraţie a rezistenţei, primarul a traversat-o în acelaşi timp cu un localnic din cale-afară de bucuros că-l are companion pe cel mai important om al comunei. „E bun, a confirmat săteanul. E aur! Când vine apa mare, ce facem?” Pentru cei care o traversează pe timpul nopţii, primarul a montat o lampă, ca să fie sigur că nu se întâmplă incidente.
Colegii lui Banzea care se vaită că n-au cu ce să „cârpească” una-alta prin comună, pe motiv că nu le dă judeţul bani, ar face bine să vizioneze lucrarea făcută din mai nimic. „Vă duc să vedeţi şi pe la Jugur… Când am făcut podul de la Valea lui Bad, eram cu vicele şi, când ne-au văzut, mi-au zis: „Când vei termina mandatul, te luăm la Drumuri!” Le facem, că n-avem încotro şi mă simt împlinit, îmi place, mi-e drag… când am terminat podul de la Valea lui Bad, am rămas surprinşi, după ce am turnat placa şi am pus banda, ca să nu treacă nimeni pe el, până la întărirea betonului, au venit oamenii de acolo, ne-am trezit cu ei, cu un tort frumos, cu prăjituri. „Ce-i cu voi aici?”, i-am întrebat. „Pentru primarul nostru!” Un gest frumos, care te face să te simţi bine când vezi că oamenii sunt mulţumiţi. Noi venim din fabrică, am lucrat în Uzina de Autoturisme. Iar în uzină nu s-a stat degeaba. Era organizată ca o a doua armată. Intrai cu cartelă, cu legitimaţie, nu intrai şi plecai când voiai. Am fost formaţi aşa şi, după o viaţă de muncă în fabrică, nu te mai poţi schimba uşor. Dacă acum aş fi lucrat în fabrică, nu tot aşa trebuia să lucrez? Dacă am avut şansa să vin la Primărie, nu trebuie să-mi fac datoria? Când voi pleca de la Primărie, lumea să zică: ne pare rău c-a plecat primarul, că făcea treabă. Nu să zică: ăsta când mai pleacă?”, şi-a justificat primarul atitudinea serioasă la Primărie, unde, fără nicio exagerare ori laudă, a făcut investiţii refolosind resturi, rebuturi, cărora le-a găsit o trebuinţă. Altfel spus, n-a făcut cu bani furnizori de materiale de la care Primăriile cumpără, de obicei, cât să le ajungă în următorul secol.