„O preluăm mai dezastruos decât am dat-o… cu nişte lucrări de consolidare executate. Probabil, doar consolidare executată.” Sunt cele mai proaspete cuvinte ale lui Liviu Ţâroiu despre ce s-a întâmplat, vreme de 14 ani, în interiorul Palatului Culturii, Casa de Cultură „Tudor Muşatescu”, din care înţelegem că nici vorbă de restaurare într-o perioadă de timp mai lungă decât cea în care s-a construit Casa Poporului! Deşi scopul acceptării de către municipalitatea câmpulungeană a includerii superbei clădiri în planurile Ministerului Culturii, interesat să facă rost de lucrări „firmei de casă” Romconstruct, a fost restaurarea monumentului. Restaurare care, o spune şi Ţâroiu, nu s-a săvârşit în cei şapte ani în care, să zicem, s-a lucrat. În aprilie se fac şapte ani de când şantierul companiei bucureştene a încetat orice legătură cu investiţia oprită la o treime din contract, executată cu dublul sumei cu care trebuia plătită toată reabilitarea. Probabil, aţi reţinut din desele noastre relatări despre atitudinea criminală a unor priponiţi în funcţii, şi la nivel central, şi la nivel local, care a fost preţul distrugerii fostei Primării a Câmpulungului: 32 de miliarde, în banii vechi, pentru treimea consolidată, cum spune actualul primar, în loc de 16 miliarde, costul întregului proces de renovare a bijuteriei arhitecturii locale.
2017 va fi anul în care municipalitatea, chiar fără bocancul judecătorilor apăsându-i pe gât, va trebui să ia o decizie în privinţa imobilului dat pe mâna unor conţopişti ignoranţi de la minister, în februarie 2003. N-am sesizat în bugetul acestui an prevăzută o cheltuială cu paza imobilului şi, când spunem asta, nu ne referim la ce a fost, ci la ce va fi de acum înainte. Ieri, ai noştri au stat cu emoţii, întrucât magistraţii Curţii de Apel Bucureşti – o instanţă care cam decide treburile esenţiale ale Câmpulungului; să nu uităm că, în februarie 2015, ne-a schimbat primarul – au amânat pronunţarea în procesul cu Institutul Naţional al Patrimoniului şi Romconstruct de pe 23 martie pe 30 martie. Primarul nostru spera la un verdict joia trecută, dar a fost pus în aşteptare încă o săptămână. Spera, fireşte, la un verdict favorabil, căci de aceea a şi angajat avocaţi profesionişti, care să ne scoată din beleaua în care am fost aruncaţi, pe nedrept, de Tribunalul Bucureşti.
Împrospătăm memoria cititorilor cu acest litigiu, în care municipiul a picat precum musca în lapte, doborât, culmea, de acţiunea ministerului, pe care ar fi trebuit să-l dea în judecată de ani buni. Dacă ar fi avut lideri dispuşi să taie în carne vie pentru distrugerea ireparabilă a imobilului. Dar când noi am ales conducători cu un nepotolit chef de „dirli, dirli”, la chermezele municipale, nici nu ne surprinde că am ajuns şi cu casa distrusă, şi cu banii luaţi. Ca să scape de „leşul” făcut harcea-parcea de alt mare constructor specializat în ţepe, aşa cum s-au dovedit ardelenii care au atacat, la propriu, parcurile, Institutul Naţional al Patrimoniului, fostul Oficiu Naţional al Monumentelor Istorice, căruia Câmpulungul i-a predat clădirea, s-a dus la tribunal şi a dat în judecată firma Romconstruct. Cele două părţi s-au răfuit în instanţă pentru anularea contractului din decembrie 2002, peste care o fi dat, rătăcit într-un sertar plin de praf şi păianjeni, vreun hârţogar pus pe curăţenie. Aşadar, în februarie 2015, după 12 ani, de când avea în grijă monumentul de la Câmpulung, I.N.P. căuta să scape din povestea urâtă cu iz de fraudă pe alocuri. Romconstruct, târâtă în judecată, s-a apărat cum a putut. Şi a putut mai bine decât Institutul, de vreme ce, în iulie 2016, Tribunalul Bucureşti i-a dat câştig de cauză, pe cererea reconvenţională a „pârâtei”.
„Creierele” de la Cultură au căutat, de la bun început, să afunde Câmpulungul, chemând municipalitatea în garanţie, însă judecătorii au respins absurda pretenţie. Lucru care n-a încălzit cu nimic Primăria, de vreme ce a fost pusă la plată, cot la cot cu reclamantul perdant în instanţă. Ba chiar plăteşte mai mult decât acesta, judecând după dezastrul lăsat în urmă de executant! Hotărârea Tribunalului Bucureşti a fost una şocantă: municipiul era bun de plată faţă de Romconstruct, în egală măsură cu instituţia Ministerului Culturii, deşi n-a fost parte în contract. A predat clădirea şi a aşteptat să-i fie înapoiată nou-nouţă, după 18 luni. La sfârşitul procesului, la prima instanţă, verdictul s-a întors împotriva reclamantului, obligat să-i plătească firmei 5,7 miliarde de lei vechi. De unde provine acest supliment, peste cele 32 de miliarde, când statul a alimentat cu generozitate şi fără comentarii conturile constructorului, care a spoit o faţadă, pentru mascarea dezastrului? Ar fi penalităţi calculate la datoria la paza şantierului pentru întreg anul 2014, până în toamna lui 2015. În schimb, pârliţii cu buza umflată şi cu proprietatea batjocorită de interese puternice aveau şi ei de achitat, după socoteala magistraţilor, peste 2,2 miliarde, debitul principal, purtător de dobândă până la data la care aveau de gând să scoată banii din buzunarul comunităţii. Tribunalul le-a cerut să preia şi paza imobilului. După gândirea judecătorilor, I.N.P., parte în contract, plătea penalităţi, iar Câmpulungul, fără nicio calitate în contract, datoria principală!
Asta a fost la tribunal. Cum a cântărit speţa Curtea de Apel… o lăsăm pentru data viitoare. Dar indiferent ce decide instanţa superioară, indiferent dacă pierdem sau rămânem cu cele 2,2 miliarde în buget, clădirea trebuie luată înapoi şi, evident, trebuie păzită. Nu mai spunem că trebuie continuată investiţia, căci, dacă starea ei este mai gravă decât în decembrie 2002, înseamnă că proiectul va fi pornit de la zero. Dar asta se va întâmpla doar atunci când, afirmă tot primarul, va găsi o sursă de finanţare. Şi să sperăm că, atunci când o va găsi-o, clădirea va fi încă în picioare.