Într-o comună musceleană, bătrânii sunt revoltaţi că medicul satului nu vrea să mai primească de-ale gurii. Pacienţii cu pricina, în majoritate, sunt vârstnici, cu pensii mizere, fie de lucrător la CAP, fie de urmaş, căci nu prea s-a pomenit în zona cu pricina, una de munte, de crescători de animale, la distanţă de oraş, lumea, pe vremuri, să aibă serviciu. Cei din “buza” oraşului mai lucrau la uzină, însă sătenii despre care povestim şi-au văzut, pe timpuri, de oierit, de grădinărit, de împletitul lânii. Aşa că, la bătrâneţe, venitul este pe măsură. La doctor tot omul are nevoie la anii lor şi, până mai de curând, n-au avut motiv să se vaite. Cu traista plină cu ceva luat de pe raftul cămării, o duriţă de caş ori caşcaval, un sticlă de lapte, un burduf de brânză, care în piaţă se apropie de 30 de lei kilogramul, o bucată de şunculiţă ori un coş cu ouă, pacientul se prezenta onorabil la medicul de familie,
care nu pierdea timpul cu el de pomană. Nu mai spunem că, până să intre în cabinet, sătenii mai aveau de trecut o “vamă”, pe la asistenta medicală, căreia trebuia să-i îndese şi ei ceva în sertar. Nu conta cât de ieftin, cât de ordinar era darul – fie şi un borcan de ness din cele de 10 lei, aduse de TIR-işti din afară, cu gust suspect de cauciuc – nu strâmba din nas. Important era să-i dai ceva. Deunăzi, când s-a strâns moşnegimea la uşa doctoriţei, având program la cabinetul rural, a ieşit doamna şi a decretat, fără pic de jenă, ca, de mâine, să nu mai vină nimeni cu produse, ci cu plicul în care, Doamne fereşte, să găsească vreo vedere de la Mamaia! Ea li s-a plâns clienţilor că stă să cadă frigiderul pe ea de atâtea plocoane, din cauza lor, plus că soţul a rămas fără serviciu şi nu aduce niciun venit în casă. Înseamnă că individul, pe lângă defectul de a fi şomer, e şi puturos, căci ar putea sta la tarabă, la şosea, cu şpăgile doamnei doctor.