O sărutare de dragoste. „Spuneţi-vă sănătate unii altora cu o sărutare de dragoste” (1 Petru 5.14). Aşa era pe vremea aceea: se sărutau cu sărutarea dragostei. Îşi arătau dragostea de fraţi în Domnul Isus şi se sărutau pe faţă sau pe frunte. În vremea noastră, aceeaşi dragoste trebuie să ne lege pe toţi, pentru că dragostea Domnului Hristos a fost turnată în inimile noastre; dar nu este arătată numaidecât, ca o lege, prin sărutare. Dacă vrea cineva, să se sărute; dar dacă ne-om strânge numai mâna, nu înseamnă că nu suntem fraţi şi că nu ne arătăm dragoste unul faţă de altul. Este mult mai bine ca iubirea de fraţi să fie în inimă, fie că se arată în astfel de gesturi în afară, fie că nu se arată. Şi în această privinţă se cere să fim foarte atenţi la vorbele pe care le scoatem: să nu vorbim ce nu este în inimă. Să ne iubim cu o dragoste sfântă, fie că doar ne strângem mâna cu acea căldură ieşită dintr-o inimă sinceră. Una dintre cântări spune: „o caldă strângere de mână, … o vorbă bună, … un zâmbet de iubire”.
Creştere în dragoste. „Domnul să vă îmbogăţească şi să vă facă să creşteţi tot mai mult în dragoste unii faţă de alţii şi faţă de toţi, cum facem şi noi înşine pentru voi” (1 Tesaloniceni 3.12). Bogăţia pe care trebuie să o urmărim este în dragostea unora faţă de alţii şi faţă de Dumnezeu. Totdeauna rămânem datori în ce priveşte iubirea: „Să nu datoraţi nimănui nimic, decât să vă iubiţi unii pe alţii” (Romani 13.8). Cine n-a gustat nu ştie ce dulce este legătura dragostei frăţeşti. Dar cine a gustat-o, acela găseşte că, pe pământ, în afară de dragostea Domnului Isus, nu este ceva mai scump decât dragostea de fraţi.
Învăţaţi de Dumnezeu să vă iubiţi. Dragostea frăţească trebuie neapărat să se găsească în adunarea lui Dumnezeu; iar dacă lipseşte de acolo, atunci acolo nu este adunarea lui Dumnezeu. Apostolul spune: „Cât despre dragostea frăţească, nu aveţi nevoie să vă scriem, căci voi singuri aţi fost învăţaţi de Dumnezeu să vă iubiţi unii pe alţii” (1 Tesaloniceni 4.9). Când te învaţă Dumnezeu, te învaţă adevărata învăţătură. Unii învaţă singuri şi se numesc autodidacţi. Alţii învaţă de la alţii. Cine învaţă de la Dumnezeu, acela este cu adevărat învăţat. „Teodidacţi” este numele grecesc al celor învăţaţi de Dumnezeu. Când înveţi doar de la oameni, poţi să-ţi mobilezi doar capul; când însă te învaţă Dumnezeu, învăţătura Lui coboară la inimă. Cel învăţat de oameni nu se simte obligat ca ceea ce spune altora să şi facă el mai întâi. În creştinătate sunt mulţi „teologi“, dar puţini „teodidacţi”. Teologii au învăţat despre Dumnezeu, despre Biblie, dar de la Dumnezeu Însuşi ei n-au învăţat, pentru că nu sunt întorşi la Dumnezeu. Şi, dacă nu s-au întors la Dumnezeu, pot să spună altora cuvinte frumoase, cuvinte alese, dar degeaba. Ei vorbesc altora ceea ce ei înşişi nu cred. A învăţa pe alţii de bine, în timp ce tu trăieşti rău, adică în păcat, este un lucru pe dos. Ce înveţi, să trăieşti; numai după ce trăieşti tu mai întâi, să înveţi pe altul sau pe alţii. Vorbăreţii care au prins de prin adunări unele lucruri din Cuvântul lui Dumnezeu, dar nu le trăiesc, aduc cea mai mare pagubă evangheliei.
Arătarea dragostei în adunare. Între sufletele care vin la Domnul Isus se stabileşte o legătură de iubire. Intrând în adunarea lui Dumnezeu, găsesc acolo un cerc mai mare sau mai mic de suflete cu care se înţeleg şi se iubesc. Ele au acelaşi Tată, pentru că au acelaşi Mântuitor şi Păstor şi acelaşi Duh Sfânt. Ei sunt lucrarea lui Dumnezeu. Acolo sufletele se deschid unele faţă de altele, îşi spun altora ce gândesc şi ce li se întâmplă în viaţă, îşi împărtăşesc bucuriile şi necazurile. Iar dacă un suflet, din neveghere sau din neştiinţă, s-a abătut cu ceva, nu-i spui: „De acum nu mai vreau să ştiu de d-ta”. Dimpotrivă, cauţi să-l ajuţi, ca să se îndrepte. În adunarea lui Dumnezeu este iubire. De aceea credincioşii sunt vioi şi abia aşteaptă să se vadă între ei, ca să mai schimbe un cuvânt sau să-şi strângă mâna. Chiar numai întâlnirea cu fraţii este o înviorare. Tesalonicenii erau învăţaţi de Dumnezeu să se iubească unii pe alţii. Această învăţătură face parte din şcoala cea mai înaltă; numai în şcoala Domnului Isus se învaţă. Din momentul în care sufletul s-a întors la Dumnezeu, a intrat în şcoala Domnului Isus, iar lucrurile pe care le învaţă în ea, de la Dumnezeu le învaţă. Apostolul era foarte bucuros să constate că, în privinţa dragostei frăţeşti nu mai era nevoie să le dea vreun îndemn nou, pentru că ea exista. Mai mult, iubirea lor se întindea până departe, în întreaga Macedonie. De la Tesalonic porniseră raze de lumină în jur şi colo-colo se vor fi întemeiat mici adunări, pentru care adunarea din Tesalonic era o adunare-mamă. Când s-a făcut colecta pentru sfinţii din Ierusalim, „adunările din Macedonia” (2 Corinteni 8) au contribuit cu multă dărnicie, chiar peste puterile lor. Deşi foarte săraci, s-au arătat foarte darnici pentru sfinţii de departe, care ajunseseră în mare strâmtorare.
În fiecare frate să vedem o minune a harului lui Dumnezeu. Pentru păstrarea dragostei frăţeşti se cade să ne formăm cugetarea din Cuvântul lui Dumnezeu şi sub călăuzirea Duhului Sfânt. Să vedem în fiecare răscumpărat al Domnului o minune a harului lui Dumnezeu. Un credincios avea câţiva copii care se credeau că sunt ceva şi îi priveau de sus pe cei credincioşi. Tatăl lor le-a spus: Aceştia sunt fraţii pe care mi i-a dat Dumnezeu şi voi nu ştiţi ce a făcut Dumnezeu cu ei. Aceasta este familia mea cerească, în care mă simt eu bine, pentru că în ei şi între ei lucrează Dumnezeu şi-Şi desfăşoară puterea Lui minunată.
Adunarea Creştină Betel Câmpulung, strada Matei Drăghiceanu, nr.3, Telefon contact: 0745.021.424