Nu este târziu niciodată de a te cunoaşte pe tine însuţi şi cunoscându-te, vei avea răspuns la multe întrebări şi căutări. Cerul se va apleca şi taine multe ţi se vor desluşi. Pământul va fi ca un tărâm binecuvântat, iar în oameni vei recunoaşte lucrarea măreaţă de zidire şi desăvârşire dumnezeiască. Dar pentru că nu ne cunoaştem pre noi înşine, ne amăgim şi consecinţele sunt diverse şi în defavoarea noastră: ne urâm unii pe alţii, ne batjocorim, ne invidiem, ne clevetim şi ne luăm în râs unii pe alţii, fără să luăm aminte la păcatele personale, ba nici conştiinţă nu mai avem pentru că am ridicat păcatul şi prostia la rang de virtute; suntem totdeauna interesaţi mai mult de păcatele semenilor noştri; suntem gârboviţi de povara păcatelor noastre; bârna cea mare din ochiul nostru nu o vedem, vedem însă paiul din ochiul fratelui, cum frumos spune Sfântul Atanasie Sinaitul în cuvântul său despre „A nu judeca şi a nu ţine minte răul”: „Nu ne sfiim de nimeni, ci pre toţi îi muşcăm, pre toţi îi mâncăm… Nu mai este la noi umilinţă, nu este frică de Dumnezeu, nici îndreptare, nici pocăinţă…” Avem grija altora şi tot într-o cleveteală o ţinem. Ne îngrijim mai mult de ceea ce este mai puţin folositor pentru noi, de îmbrăcăminte, de mâncare, de felul cum arătăm în ochii lumii şi omitem un lucru foarte important, grija faţă de suflet. Oare ce este mai important decât sufletul nostru? Vă spun eu: nimic. Uneori îndrăznim să venim în Biserică, fiind certaţi între noi, ba găsind scuze şi pretext că vina nu ne aparţine şi fără mustrări de conştiinţă, ne împărtăşim cu Preacuratele Taine ale lui Hristos. Aşa a făcut şi Iuda, s-a împărtăşit cu nevrednicie şi imediat satana a intrat în el. De aceea, vă îndemn să vă iertaţi din inimă unii pe alţii, căci cât ierţi tu pe fratele tău, atâta şi mai mult te va ierta şi pe tine Domnul. Timpul pe care-l petrecem în această săptămână specială, de pregătire duhovnicească în vederea întâmpinării măreţului Praznic al Învierii, să fie timpul în care conştiinţa se dezmorţeşte, mintea se curăţă de gândurile cele rele şi sufletul se înviorează. Pentru a înţelege Săptămâna Patimilor, cu slujbele şi deniile atât de frumos alcătuite de Sfinţii Părinţi, în puţine cuvinte să vorbim despre fiecare zi din această săptămână. Luni, se face pomenirea fericitului Iosif cel preafrumos, din Vechiul Testament, care a fost vândut de fraţii săi, din invidie şi răutate. Acest Iosif preînchipuie pe Hristos, care din invidie şi răutate a fost vândut şi osândit la moarte. Tot în ziua de luni se face pomenire de smochinul cel neroditor care a fost blestemat pentru că nu avea roade; închipuind prin acesta că orice om care nu face faptele bune se va osândi. Care sunt aceste roade? Roadele Duhului sunt: „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa” (Galateni 5,22). Marţi, se aduce aminte de pilda celor zece fecioare, pildă ce ne îndeamnă să fim veghetori şi pregătiţi, având candela aprinsă, împlinitori ai poruncilor şi lucrători ai virtuţilor, pentru a întâmpina pe Hristos în orice moment al vieţii. În Miercurea cea Mare, Sfinţii Părinţi au hotărât să aducă aminte de femeia cea păcătoasă, care a uns cu mir pe Domnul, arătând dragostea ei faţă de Domnul Hristos, dragoste pe care ea a văzut-o mai întâi la Dumnezeu, din moment ce a intrat în casa unui lepros şi l-a vindecat. Să ne întoarcem de la viaţa păcătoasă şi să ne pocăim pe măsura greşelilor, iubind pe Dumnezeu asemenea femeii de care se face pomenire şi vom primi iertare. În Sfânta zi de joi, se aduce aminte de spălarea picioarelor, arătând Domnul cum trebuie să slujim pe aproapele, apoi se prăznuieşte Cina cea de Taina, când a avut loc împărtăşirea Apostolilor şi nu în ultimul rând, vânzarea Domnului de către Iuda. În această zi, seara este rânduită denia specială, citindu-se cele doisprezece Evanghelii. În Vinerea cea Mare trăim cu toţii sfintele şi mântuitoarele patimi ale Domnului Hristos: scuipările, lovirile peste faţă, palmele, insultele, bătăile, piroanele şi nu în ultimul rând Crucea şi moartea, pe care le-a primit de bunăvoie pentru noi. Seara cântăm cu toţii cântarea prohodului şi încercăm să plângem şi să conştientizăm jertfa Domnului. El nu a pătimit decât pentru noi pentru a putea fi răscumpăraţi; Noi ce facem? Suntem puţin trăitori doar pentru acest moment şi apoi revenim la făţărniciile noastre, la păcatele noastre, fără să ne pese că fiecare păcat săvârşit de noi este ca o palmă, ca jignire, un cui bătut în Trupul Domnului, ca mai apoi să-L răstignim. Să nu fie aşa! Sâmbătă, Biserica prăznuieşte Îngroparea Dumnezeiască şi Trupească a Mântuitorului Nostru Iisus Hristos, prin care neamul nostru fiind chemat din stricăciune, a fost mutat la viaţa veşnică. La miez de noapte, Sâmbătă spre Duminică ne întâlnim din nou la Biserică, cu sufletele şi trupurile primenite, cu lumânări în mâini şi cu emoţie sfântă, pe care nu o ai, în nici o altă împrejurare a vieţii. Acum ne întâlnim cu Lumina Lumii şi negrăită bucurie se va aşterne peste noi. Cu aceste gânduri închei articolul de azi, dorindu-ne să fim conştienţi de sacrificiul Domnului pentru noi. Până data viitoare, vă doresc să aveţi cu toţii Sărbători Pascale cu linişte, bucurie şi pace, alături de cei dragi şi ca de obicei urarea de a fi sănătoşi şi voioşi!
Protosinghelul Serafim Caiea, stareţul Mănăstirii „Negru Vodă” din Câmpulung Muscel