„Familia care a dat cele mai mari jertfe României a fost familia Arnăuţoiu.”, sunt vorbele lui Corneliu Coposu, rostite la Câmpulung, la adunarea de la „Dinicu Golescu”, unde a fost primit ca la revoluţie. Laurenţia Arnăuţoiu, mama lui Ion, a Elenei, a lui Anton, Toma şi Petre, este cel mai puternic exemplu de suferinţă pe care n-o poate şti decât femeia care îşi pierde copilul. Laurenţia Arnăuţoiu şi-a jertfit patru feciori pentru ţară şi şi-a văzut fiica nevinovată în temniţă. Primul din familia Arnăuţoiu care şi-a pierdut viaţa a fost fiul cel mare, Ion. Locotenent de cavalerie activ, a sfârşit în Crimeea, după doi ani şi opt luni de front, şi a fost îngropat la Bahcisarai. „În ziua în care i-a venit înlocuitorul, căci urma să se întoarcă acasă, a călcat pe o mină şi a murit pe loc. A venit o delegaţie la Nucşoara şi i-a adus mamei un drapel şi o şuviţă de păr a fratelui meu, legată cu tricolorul. Toma şi Petre au fost executaţi la Jilava, în 1959, şi băgaţi în groapă comună. Tata a murit la Botoşani, mama, la Miercurea Ciuc. Sunt cinci ale căror morminte nu le cunosc. De aceea m-am luptat ca să se construiască monumentul, care a fost amplasat la Mateiaş. Vreau să trăiesc să văd o cruce pusă lângă el.”, este mărturisirea cutremurătoare a fiicei şi surorii care a asistat la dispariţia celor dragi într-un timp scurt. Al treilea copil al familiei, Anton Arnăuţoiu, a rămas invalid de război, de la vârsta de 20 de ani, pe când urma Şcoala de Aviaţie Pipera, după trei ani în care a studiat Dreptul. Decimarea familiei, chinul închisorii, represaliile regimului, extinse la soţ şi copil, astfel rezumăm durerea unei femei cu o tărie nemaiîntâlnită: Elena Ion Arnăuţoiu.
Fiul Elenei Ion Arnăuţoiu a evoluat profesional până la funcţia de ministru
Ca să se recupereze după boala care i-a afectat braţul, doamna Elena a pornit din nou la drum, la sanatoriul de ortopedie de la Eforie Sud. Un văr, inginer agronom, şef de fermă, cu mai multe unităţi în subordine, l-a sunat pe fiul acesteia, la „castel”, în Dobrogea, unde lucra, ca s-o însoţească la sanatoriu. Viorel s-a conformat rugăminţii mamei, dar s-a dus la întâlnirea cu aceasta fără soţie. „Nu-l mai văzusem de atâţia ani… a venit foarte spăşit.”, şi-a amintit ziua în care şi-a revăzut copilul. La insistenţele mamei, care ardea de nerăbdare s-o cunoască pe aleasa băiatului, acesta a chemat-o şi aşa s-au întâlnit cele două femei dragi din viaţa lui. „Eram curioasă s-o văd. Datorită educaţiei de la părinţi, nu mi-a plăcut niciun fel de abatere de la viaţa creştină şi curată. Când a intrat în casă, ea a spus: „Sărut mâna, mamă! Vă rugăm să ne iertaţi că nu ne-am căsătorit după venirea dumneavoastră.” „Vă doresc o viaţă bună şi liniştită. Dacă nu se poate mai frumoasă, măcar aşa cum am dus eu cu tatăl tău.”, i-am spus lui Viorel.” Fotografiile înfăţişându-i pe Elena şi Florea Ion, ca tineri logodnici şi ca soţi, transmit privitorului impresia că între cei doi au existat sentimente profunde, care au făcut ca relaţia să supravieţuiască anilor în care au trăit separaţi. Ca o paranteză, în timpul percheziţiilor, doamna Elena a decupat fotografia de nuntă, „eliminându-i” din cadru pe marele ţărănist Ion Mihalache şi alţi politicieni ai vremii prezenţi la eveniment. „Te-ai căsătorit tânăr, să nu spui niciodată că regreţi, să nu spui niciodată că nu-ţi mai place de ea. V-aţi căsătorit din dragoste, să vă respectaţi şi să vă duceţi viaţa împreună până la sfârşit.” Le-am dat binecuvântarea.”, a fost un moment care i-a înseninat viaţa, după şirul de nenorociri. Căsătoria fiului durează de 54 de ani.
În vara lui ’62, când tinerii au venit în concediu la Câmpulung, soacra a remarcat o tristeţe la nora sa. Motivul supărării îl constituia întâlnirea soţului ei, în oraş, cu foşti colegi de liceu, ajunşi ingineri, medici ş.a.m.d. „Am stat de vorbă cu ei şi niciunul nu este mai deştept decât Viorel. Nu admit ca Viorel să rămână doar cu liceul.”, i-a împărtăşit nora doamnei Elena ce-o nemulţumea. Fiul condamnatei din raţiuni politice susţinuse examenul la Facultatea de Zootehnie, de unde a fost dat afară. Faptele din cazierul mamei l-au descurajat să încerce din nou, anticipând că va trece prin aceeaşi dezamăgire. Abia după ce instanţa a dispus reabilitarea, prin anularea condamnării pentru o infracţiune de care Elena Ion Arnăuţoiu nu era vinovată, fiul ei a susţinut din nou admiterea la facultate, la Medicina Veterinară, reuşind să intre cu bursă. Se producea la distanţă de zece ani de la precedenta încercare. Cu ajutorul unui fost elev al profesorului Ion Florea, ajuns director de bancă la Bucureşti, soţia proaspătului student a fost transferată din Dobrogea la o fermă de la marginea Capitalei, de care se ocupa vărul doamnei Elena. Mai târziu a fost încadrată la Întreprinderea Horticolă „1 Mai”. Au locuit în chirie, deşi le-a fost greu să găsească locuinţa potrivită. „În primul an, de cinci ori i-am mutat. Cine închiria atunci? Cei săraci, care aveau camere multe, pe care n-aveau cu ce le mobila. Îi ţineau pe chiriaşi până când le umpleau încăperile cu mobilă, după care îi dădeau afară.”, spunea doamna Elena despre acea perioadă.
Absolvent cu media maximă, a fost numit şef de fermă. Graţie rezultatelor profesionale, a fost trimis în America, la specializare. „A fost expert în profesia lui. Ceauşescu s-a înconjurat de oameni capabili, ca să poată să facă treabă. Frecvent erau trimişi în America medici veterinari şi ingineri agronomi, în schimb de experienţă. A fost ales să meargă şi fiul meu. Mare chin! Dacă nu-l trimite?! Cât am mai plâns şi atunci şi cât m-am frământat! Simţeam că-l am pe conştiinţă că, din cauza mea, suferă. N-a fost aşa. Când s-a întors, a fost numit inspector pe mai multe judeţe, după care au urmat şi alte funcţii, director al GOSTAT-ului, director general în Ministerul Agriculturii, până la ministru al Zootehniei. În perioada în care a fost ministru, cât a ajutat Câmpulungul cu carne şi mezeluri!”, spunea cu mândrie despre băiatul ei doamna Elena.
Locul în care a fost îngropată Laurenţia, la Miercurea Ciuc, s-a vândut de trei ori. Rămăşiţele au fost aruncate la gunoi
După Revoluţie, când s-au mai aşezat lucrurile, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici, filiala Cluj, a ridicat un monument la Miercurea Ciuc, unde a funcţionat închisoarea groazei. Atâtea femei au pierit acolo, printre care şi Laurenţia Arnăuţoiu! Al doilea nume menţionat pe edificiul funerar este cel al mamei fraţilor partizani. La ceremonia de inaugurare au fost invitate şi foste deţinute. „Mie, în mod special, mi-au scris că pot să-mi recuperez mormântul mamei mele. M-am dus, cu lumânare şi cu flori, şi, după încheierea slujbei de sfinţire a monumentului şi a parastasului în amintirea celor dispăruţi, l-am rugat pe gropar să-mi arate mormântul mamei. Parcă văd şi acum locul… într-o margine de cimitir. „Aici a fost îngropată Arnăuţoiu Laurenţia, în 1962. De atunci, s-a vândut locul acesta de câteva ori.” „Ce-aţi făcut cu oasele pe care le-aţi găsit aici?”, am întrebat. „Au fost aruncate la gunoi.” Am aprins lumânarea şi am pus buchetul de flori. După ’89, când au început să se înfiinţeze partidele politice, domnul Corneliu Coposu a venit şi la Câmpulung. Ajutorul lui, de profesie inginer, care îi şofa maşina, era un nepot de-al meu. Ginerele preotului Popescu de la Brădet. Venind dinspre Rucăr, acesta i-a povestit despre rudele de la Câmpulung, familia Arnăuţoiu. „Arnăuţoiu?”, s-a mirat Corneliu Coposu. “Eu am fost în închisoare, la Botoşani, cu învăţătorul Arnăuţoiu, iar soţia mea a fost în aceeaşi celulă cu doamna Arnăuţoiu. O femeie extraordinară!” Mama era o femeie extraordinară. Bună, blândă, sfătuitoare.”, povestea, printre lacrimi, doamna Elena.
Corneliu Coposu a insistat s-o cunoască pe fiica Laurenţiei şi a lui Ion Arnăuţoiu. „În ziua de Paşte, la nouă seara, aud soneria… era nepotul meu, care îl adusese în vizită pe domnul Coposu. I-am invitat în casă, i-am tratat pe musafiri cum se cuvine, iar domnul Coposu mi-a povestit despre tata. L-am rugat: „Domnul Coposu, dacă ştiţi unde este înmormântat tata, ajutaţi-mă să-i aduc oasele, să-l îngrop la Nucşoara, unde a trăit.” „Doamnă, acolo nu era cimitir. Când murea un puşcăriaş, era dezbrăcat de hainele vărgate, era băgat într-o cutie şi aruncat într-o mlaştină. Nu vă rămâne decât să-i cinstiţi memoria când sunt zile ale morţilor, altceva nu mai puteţi face.”, mi-a spus domnul Coposu.”
Gândul că cinci membri ai familiei nu-şi dorm somnul veşnic în pământul Muscelului şi că nu au o cruce la căpătâi a înverşunat-o să le ridice acasă un edificiu, pe care să fie scrise numele celor morţi în munţi, ale celor executaţi, ale celor ucişi în închisoare şi ale celor încarceraţi şi torturaţi, în legătură cu rezistenţa anticomunistă „Haiducii Muscelului”.
În noaptea în care fraţii au fost capturaţi, fiica venise să-şi vadă tatăl grav bolnav
Rezistenţa anticomunistă n-ar fi trebuit să dureze decât până la intervenţia americanilor, prin care să scape ţara de ruşi şi comunism. Numai că americanii n-au intervenit, nu într-o lună, cât se convenise cu cei care au stat în spatele grupului, n-au intervenit în următorii nouă ani. Forţat de regim să părăsească serviciul militar în slujba Regelui, Toma a ascultat sfatul cumnatului său, profesorul Ion Florea, şi s-a înscris la facultate, la Bucureşti. „A făcut cunoştinţă cu avocatul Lăzoiu (n.r. Ion Dumitrescu Lazea). Acesta deţinea o fabrică de cherestea la Nucşoara, spre Bahna Rusului. Mai jos, la Sboghiţeşti, avea o fabrică învăţătorul Nicolae Niţu, căruia Dumitrescu Lazea i-a făcut cunoştinţă cu un prieten de-al său, colonelul Gheorghe Arsenescu. În perioada în care a mers la Bucureşti, ca să se înscrie la facultate, Toma s-a căsătorit cu fata lui Niţu. Ea era elevă în ultimul an la Şcoala Centrală de Maici din Bucureşti. Aşa l-a cunoscut Toma pe Arsenescu, împreună cu care a pus la cale constituirea organizaţiei în munţi. Arsenescu a obţinut procura de la Ambasadele Franţei şi Americii şi s-au întrunit mai mulţi la Bucureşti. Unii şi-au luat angajamentul să aducă armament, alţii să facă legătura. Urma ca, a doua zi, Toma şi Arsenescu să plece la Nucşoara, ca să formeze organizaţia în vârf de munte. Unul dintre participanţii la întâlnire a divulgat planul la Securitate. Cei doi au fost urmăriţi până la Brădet. Seara au rămas la unchiul meu, preotul Popescu – soţia lui era sora mamei – căruia Toma i l-a recomandat pe însoţitorul său ca fiind medic. La Nucşoara au luat legătura cu preoţi, cu învăţători, cu oameni de seamă din sat. Cei care i-au urmat au depus jurământ. Au plecat în munte încurajaţi că, peste o lună, comuniştii vor fi înlăturaţi. Călăuză le-a fost Chirca, un dezertor din armată, care cunoştea toate ascunzătorile din munţi.”, povestea doamna Elena.
A urmat prima rundă de arestări cărora le-au căzut victime familiile şi sătenii care au sprijinit grupul. Nouă ani mai târziu de la declanşarea rezistenţei, Elena Ion Arnăuţoiu a primit o telegramă de la mamă, care îi cerea să vină urgent acasă, căci tatăl era grav bolnav. Suferise un accident în gospodărie. Învăţătorul era în vârstă şi trecuse o dată prin puşcărie, când băieţii săi au urcat în munte. „L-am rugat pe vărul meu, protopopul Ilie Dragomirescu, să mă ajute cu transportul. Avea o şaretă şi un cal. Împreună cu soţul meu, am plecat la Nucşoara. La Poienărei, unde i-au prins pe ei, la o stână, la Poienăreanu, pe deal, am văzut camioane pe marginea drumului, dar nu mi-am dat seama ce se întâmplă. Pe când treceam prin acel loc, ei erau capturaţi. Am trecut fără să ştiu că au dat de urma lor. Când am ajuns la Nucşoara, era noapte. Am bătut în geam, dar nu mi-a răspuns nimeni. „Sunt Lenuţa!”, am strigat şi, atunci, mi-au deschis. Într-adevăr, tata era foarte bolnav. Am vorbit mult. A doua zi, în curte, eu şi soţul tăiam cu fierăstrăul nişte lemne, căci n-aveau cu ce să facă focul, pentru mâncare. Vedeam că este lumea grămadă pe gard şi se uita la noi, dar am crezut că oamenii vor să mă vadă pe mine. Auziseră că, în noaptea aceea, fraţii mei au fost prinşi. Am plecat, însoţită de mama, care ne-a condus mai departe, fără să ştim nimic. La Corbi, un învăţător ne-a spus că au fost prinşi. „Nu cred, fraţii mei sunt în străinătate.”, aşa spuneam mereu. La Corbşori, ne-a oprit învăţătorul Schiteanu, un bun prieten al lui tata, care ne-a dat amănunte. Soţul meu a rămas trăsnit, căci el habar nu avea, nu-i spusesem absolut nimic. El chiar zicea: „Eu îmi dau ochii că soţia mea nu ştie nimic.” Era un om cinstit, foarte corect, nu ştia să mintă. Iar eu n-am lăsat niciodată de înţeles că aş şti, ca să nu-l implic.”, ni se confesa doamna Elena.
Soţia lui Toma şi-a refăcut viaţa după moartea lui, dar nu l-a uitat niciodată
Relatările în presă despre drama familiei Arnăuţoiu au insistat pe legătura dintre Toma şi o femeie care muncea în gospodăria părinţilor, a căror fiică s-a născut în munte. Ea se afla în casa lui Petre, când s-a format organizaţia şi, atunci, au luat-o cu ei ca să-i ajute la preparatul mâncării şi la spălatul rufelor. „A rămas cu ei nouă ani. S-a chinuit şi ea. N-a fost uşor pentru o femeie să stea acolo. A fost o prietenie de suferinţă.”, spunea despre această femeie, care a născut-o pe fiica lui Toma.
Căsătoria lui cu Nuţi Niţu a fost una reuşită, spunea doamna Elena. „S-au iubit extraordinar. A vrut să meargă şi ea în munte, ca să nu-l lase. I-am spus: „De ce să te expui şi tu?” Îi cumpărase un apartament la Bucureşti, pe numele ei, deoarece Toma avea casă la Nucşoara şi nu putea, prin lege, să aibă două locuinţe. Ca să nu i se rechiziţioneze camerele, a băgat un prieten de-al lui, din Corbi, student la Medicină. Tatăl ei a fost executat, iar ea a fost hărţuită. Ca să scape de persecuţia regimului, Nuţi a divorţat şi, după ce Toma a fost executat, s-a recăsătorit cu doctorul. Au locuit la Piteşti, unde a profesat el, şi au avut doi copii. Doctorul a murit de tânăr, ea, cu câţiva ani în urmă.”, a precizat interlocutoarea noastră. Sora lui Toma ne spunea că Nuţi Niţu l-a iubit pe fratele ei atât de mult, încât la un eveniment, confundându-l pe un militar cu fostul soţ, a leşinat la vederea lui.