„Să le puneţi undeva la vedere, să-şi mai amintească lumea de ea!”, a fost dorinţa împărtăşită nouă de autoarea unui gest frumos şi surprinzător de plăcut: trei fotografii inedite înfăţişând-o pe Rodica Tilgher în tinereţe ne-au fost dăruite şi în format fizic de o persoană apropiată de protagonista mini-pictorialului cu o vechime de peste 50 de ani. Le aveam, din aceeaşi sursă, scanate, primite cu ocazia unei întâlniri pentru a depăna amintiri despre Rodica – Baak, numele din actul de identitate -, consemnate în Evenimentul Muscelean în anul 2009. În ziua în care biata bolnavă cu minţile rătăcite a fost preluată din casa de lângă piaţă, pentru a fi internată în centrul de la Vultureşti, această doamnă a salvat cele trei poze, pe care le-a păstrat până în toamna anului 2024. Când, din generozitate, a hotărât să renunţe la ele în favoarea redacţiei noastre, unde sunt păstrate cu grijă.
Aşternem, aşadar, aceste rânduri pentru a ne onora angajamentul faţă de donatoare – de a face cumva ca lumea să n-o uite -, fiind profund impresionată de valul de compasiune declanşat de publicarea unei alte imagini a Rodicăi, la vârsta de 18 ani, aflate în colecţia redacţiei noastre. Câmpulungenii îşi amintesc de ea mai mult decât personalităţile oraşului, fie din politică, administraţie publică, cultură, artă, sport etc. Şi asta pentru că femeia, cu al ei roşu etalat din cap până în picioare, cu a ei bolboroseală de neînţeles, cu ale ei gesturi ţintite către cer, a fost nelipsită din peisajul Câmpulungului câteva decenii bune, din păcate, în perioada tristă a vieţii sale tulburate. Şi tulburătoare pentru cei care mai au habar despre destinul teribil al unui om frumos, deştept, plăcut publicului, în slujba căruia a activat în scurta-i carieră profesională.
Seniorii Câmpulungului au încă în memorie imaginea frumoasei Rodica, de-o eleganţă impecabilă, coafată şi aranjată, ca şi când în fiecare zi avea programată în vizită la atelierul fotografic. Şi dacă tot am ajuns în acest punct, precizăm că fotografiile sunt realizate în studioul lui Baraghin. Pe una dintre pozele mari, Rodica Tilgher şi-a aşternut gândurile, în limba germană, într-o zi tragică pentru România: 4 martie 1977.
Rodica Baak, Tilgher, cum o ştiu câmpulungenii, s-a stins din viaţă în luna ianuarie a anului 2014, după mai bine de un deceniu în care a fost internată la Vultureşti, cu diagnosticul de schizofrenie paranoidă.
- Numele Rodicăi Tilgher, consemnat într-un articol despre staţia de radioficare din Câmpulung, publicat în 1958
În urmă cu 67 de ani, un redactor de la „Secera şi ciocanul” venea la Câmpulung pentru un reportaj despre staţia de radioficare din Câmpulung, unde a intervievat două persoane. Una dintre acestea era Rodica Tilgher. Iată un fragment din articolul publicat în 1958.
„Am fost cu toţii de acord să ne oprim şi să ascultăm emisiunea locală. După câteva secunde am auzit muzica de deschidere şi apoi vocea crainicului. „Aici staţia de radioficare Câmpulung. Transmitem emisiunea locală”. După o scurtă cortină muzicală, ni se anunţă programul emisiunii: „Un interviu cu tovarăşul Floroiu Iosif, secretarul comitetului de partid din Întreprinderea Carboniferă Câmpulung; reportajul emisiunii (un reportaj de la I.M.S.); însemnări despre cea de-a doua expoziţie de artă plastică a cercului „N. Grigorescu”; clasici ai literaturii române la Câmpulung; şi un foileton intitulat „Buna cuviinţă”.
Un asemenea sumar nu poate să nu fie ascultat cu atenţie. (…) Cu mult interes am ascultat şi reportajul de la I.M.S. intitulat „Şarja a fost salvată”, scris de tinerii Petre Stoicescu (elev) şi Ion Chingaru (electrician la I.M.S.), ambii membri ai cercului literar din localitate.
Nu după mult timp, mă aflam la staţia de radioficare. Am găsit aici pe tovarăşul lacobescu. El e redactorul emisiunilor locale. Am discutat cu dânsul şi cu tovarăşa operatoare Rodica Tilgher despre emisiunile locale. Am înţeles că se depun aici multe străduinţe pentru ca emisiunile să atragă pe ascultători, să cuprindă cât mai felurite genuri publicistice şi domenii de activitate. Am discutat şi despre înregistrări. Tovarăşul redactor e de acord că ar trebui să se dea mai multă atenţie cititului materialelor (ritm, accent, intensitate), precum şi muzicii.
Străduinţa aduce după sine realizări. De aceea emisiunile locale la Câmpulung sunt ascultate cu interes. În măsura în care tovarăşul redactor se va strădui să-şi asigure şi un puternic colectiv de colaboratori, în măsura în care va şti să lucreze atât cu autorii, cât şi pentru calitatea înregistrărilor, emisiunile vor fi şi mai interesante.”, este o parte a articolului despre staţia de radioficare a Câmpulungului.
Iniţial, a funcţionat în vechea clădire a Poştei de pe Bulevardul „Pardon”, după care s-a mutat la Casa de Cultură „Tudor Muşatescu”. Câteva amintiri despre emisiunea de radio a aşternut în subsolul unei postări de acum câteva luni despre Rodica Tilgher şi profesorul Decebal Rădulescu. „În zilele de lucru avea „Emisiunea locală”, unde prezenta ştirile – scria acesta despre Rodica – şi invitaţi permanenţi eram Ţică Dobrescu, cu comentarii de tot felul, şi subsemnatul, care prezentam, separat, ştirile sportive. Slavă Domnului că erau destule: atletism, lupte, box, judo, ciclism, motociclism etc. Îmi aduc aminte ceva interesant şi anume că la motociclism, alături de Gogu Eremia, Răcăşanu şi alţi alergători, concura şi o femeie: Doina Macovei! Revenind la Rodica Tilgher, sunt multe de spus, dar un lucru o definea în mod deosebit: avea un suflet de aur! Dumnezeu s-o odihnească!”
- Povestea Rodicăi, povestită redactorilor noştri de o persoană apropiată ei
În anul 2009, am avut prilejul de a consemna câteva fragmente din existenţa-i frământată, aşa cum au fost cunoscute de cineva care i-a fost alături, în special, în anii dinaintea internării. Reluăm acea consemnare, cu menţiunea că nu avem pretenţia că acesta este purul adevăr. Pe care cine-l ştie nu-l va dezvălui vreodată. Avem certitudinea că fiecare are propria legendă despre Rodica Tilgher, aflată din copilărie, din tinereţe, şi că fiecare „ştie el mai bine”. Nu este aşa. Cei care, într-adevăr, ştiu, repetăm, nu vor vorbi public despre trecutul unei femei, care fascinează mai mult decât realizările oricărei personalităţi a oraşului, în ce domeniu vreţi dumneavoastră! Ea, cu existenţa ei nefericită, cu povestea ei misterioasă, trezeşte mai mult interes decât orice somitate a Câmpulungului.
Ne oprim în continuare la articolul publicat în Evenimentul Muscelean în anul 2009.
- Câteva fotografii semnate Baraghin, salvate de la distrugere în momentul evacuării
Roddy Marinescu Baack… un nume care nu spune nimic câmpulungenilor, deşi femeia era mai cunoscută în oraş decât toţi primarii ultimului veac. Povestea ei, adevărată sau completată cu „picanteriile” naratorului, o afli de la mulţi dintre orăşenii trecuţi de 70-80 de ani. O ştiu şi cei tineri de la părinţii lor. Rodica Marinescu a făcut, decenii la rând, să se vorbească despre ea. În anii tinereţii, pentru că era de o frumuseţe care-ţi tăia răsuflarea, vrăjindu-l cu trăsăturile de starletă hollywoodiană chiar şi pe vestitul fotograf Baraghin, iar, mai târziu, din cauza împrejurărilor misterioase în care şi-a pierdut minţile în Germania şi a presupuselor sale legături cu Securitatea.
Interlocutoarea noastră de la acea vreme, căreia nu-i vom divulga numele – n-am făcut-o nici în 2009 -, a cunoscut-o îndeaproape pe Rodica M. (prescurtarea de la Marinescu) Baak şi chiar a ajutat-o, în special, în anii dinaintea evacuării din casa naţionalizată, câştigată de familia expropriată de regimul comunist. De la ea am aflat povestea femeii, care a acaparat tot ceea ce se chema viaţă mondenă la Câmpulung, în anii ’60, în primul rând, datorită frumuseţii fizice şi, în al doilea rând, datorită profesiei sale, fiind în permanent contact cu localnicii, angajată ca telefonistă la Poşta Mare. Din nişte sertare, gazda noastră a scos nişte fotografii şi două cărţi despre congresele lui Nicolae Ceauşescu, ediţii diferite, una în Limba română, cealaltă, în Limba germană.
Sunt singurele lucruri pe care a reuşit să le recupereze în momentul în care bolnava, numai piele şi os, a fost scoasă din cămăruţa mizeră ocupată într-un imobil de la Piaţa Centrală. Proprietara casei înapoiate de stat a rugat-o pe cea care ne-a relatat toate aceste lucruri să-i facă puţină ordine, în momentul eliberării camerei. Primul lucru pe care s-a gândit să-l protejeze a fost albumul de fotografii, unul dintre ele, căci Rodica a avut foarte multe poze făcute în tinereţe, în România şi Germania.
Interlocutoarea noastră a păstrat câteva, care i-au plăcut mai mult, iar restul le-a înapoiat primului soţ al Rodicăi, Nelu Tilgher. „Grosul” obiectelor – lucrări ce puteau alcătui o bibliotecă de invidiat, zeci de scrisori şi fotografii – au fost incendiate în curtea casei în care funcţiona „Terasa lui Ionică”. Nici numele n-a mai rămas de ea, căci, din toamna anului 2002, femeia a fost „ruptă” de Câmpulungul bătut în lung şi-n lat întreaga zi şi pusă sub tratament la Vultureşti.
Născută în 1943, Rodica nu s-a bucurat de calităţile cu care a fost înzestrată de natură, cizelate prin educaţie, decât scurt timp. Jumătate din viaţă a trăit-o cu minţile rătăcite, vorbind aiurea şi urmărind cerul, în aşteptarea avionului care s-o ducă înapoi, în Germania. A absolvit Colegiul Pedagogic „Carol I” şi a fost redactor radio la emisiunea locală, care era difuzată în urmă cu mai bine de patru decenii. În timp ce depăna amintiri despre una dintre cele mai seducătoare femei ale Câmpulungului anilor ’60, povestitoarea ne-a spus că o cunoaşte pe Rodica de când era exact ca-n fotografiile pe care vi le prezentăm.
Extrem de elegantă şi nebună, stătea la hotel şi rupea trandafirii din oraş
S-a căsătorit cu cel care i-a dat numele Tilgher, însă mariajul lor s-a încheiat rapid. Din respect, nu vom insista asupra primului episod matrimonial din viaţa Rodicăi, devenită ulterior Baak, după ce a întâlnit un neamţ care s-a îndrăgostit de ea. Am auzit şi varianta potrivit căreia a mai fost un bărbat în viaţa femeii, până să-l întâlnească pe cel care a scos-o din ţară, însă, nimeni nu poate şti ce s-a întâmplat cu adevărat atunci.
Nici ce s-a întâmplat în anii cât a stat în Germania, nimeni nu poate să spună cu certitudine. Lumea din Câmpulung vorbea, în special despre faptul că i se administrau medicamente foarte puternice, pentru a-i paraliza voinţa şi a face ce dorea neamţul. Întoarcerea ei în ţară s-a făcut cu ajutorul statului român, printr-un colonel de armată, este o altă speculaţie care a însoţit revenirea femeii în locurile natale.
În urmă cu 40 de ani, Rodica era acasă, nu mai era lucidă şi, printre câmpulungencele angajate în fabrici şi uzine, trecea drept cea mai elegantă femeie din oraş. Cine mai avea cizme înalte, cu tocuri extrem de lungi şi subţiri, minijup şi jachete din piele ca mănuşa, în timp ce muncitoarele noastre de la Aro şi Combinatul de Fire şi Fibre Sintetice schimbau salopeta cu şorţul de bucătărie?! Cu hainele ei scumpe, machiată strident şi coafată, defila prin Cofetăria „Macul Roşu”, făcându-i pe clienţi să lase de-o parte îngheţata de vanilie asortată cu fistic şi cacao. Doar îşi făcuse intrarea în scenă Rodica! Dacă nu-i dădeai o cafea, îţi răsturna masa. Vânzătoarele, cunoscându-i metehnele, îi pregăteau ness-ul şi o serveau. Cât îşi savura cafeaua, vorbea în continuu singură.
Mai mulţi ani, a locuit la etajul I al Hotelului „Muscelul”. Era o cameră plină de trandafiri, pe care îi tăia de pe bulevard cu foarfeca, fără ca nimeni să-i poată face nimic, pe motiv că era nebună. În schimb, dacă tu, om întreg la minte, îndrăzneai să rupi o floare de pe domeniul public – şi ce flori erau atunci, nu scaieţii de acum! – luai 40 de lei amendă. Faptul că stătea gratis la hotel sau că Primăria îi plătea şederea, că primea pensie din Germania, că tot timpul bolborosea ceva despre Securitate, toate aceste lucruri au făcut să se ţeasă o întreagă legendă în jurul ei. „Cetăţeanul-problemă” Roddy Baak trebuie să fi fost în atenţia Securităţii, mai ales că a stat în afară şi venea din afară.
- A strâns lumea ca la circ la tribunal după ce a fost violată
N-a scăpat nici de violurile celor care au mizat pe faptul că nu era în stare să reclame la Poliţie ce i se întâmpla. Asta s-a petrecut pe când era mai tânără. Odată, Rodica şi-a pus lenjeria intimă în sacoşă, s-a dus la Miliţie şi a întrebat: „Cu cine stau de vorbă, că S… mi-a rupt chiloţii?!” A ştiut să spună miliţienilor cine a batjocorit-o, pentru că l-a auzit pe unul din stradă cum îl striga pe făptaş. Lumea s-a strâns ca la circ la tribunal, s-o audă pe Rodica cum povesteşte ce i-a făcut individul, care a primit, se pare, şase ani de închisoare.
La Vultureşti a fost dusă din casa de la piaţă, unde locuia într-o sărăcie şi mizerie crunte. Dacă nu primea nimic de mâncare de la lume, masa de prânz sau cina se limita la apă fiartă cu Vegeta. Înainte de Revoluţie, mânca pe la restaurantele şi bufetele locale, întrucât bucătăreselor li se rupea inima când o vedeau. Odată cu apariţia localurilor private şi a patronilor strânşi la pungă, s-a zis cu mesele gratuite. Îi plăcea atât de mult culoarea roşie, încât nu i-a dat voie naratoarei noastre să vândă o bluză expusă pe un umeraş. De câte ori punea cineva mâna pe ea, ca s-o cumpere, Rodica îi făcea semn vânzătoarei, din camera ei, de unde urmărea orice mişcare din magazin, să nu se atingă nimeni de bluza „ei”. N-a cerut-o niciodată, dar spunea: „Bluza aia e a mea!”
Înainte să fie dusă la Vultureşti, cunoştinţa Rodicăi i-a făcut cadou un pulovăr roşu. În camera ei, totul era roşu: pantaloni, pulovere, sandale, şosete, umbrele, căciuliţe. La fereastră, îşi agăţase pe un umeraş un sutien, o pereche de chiloţi şi un portjartier, toate de mătase, nou-nouţe, rămase din tinereţea ei tumultuoasă. La 60 de ani, continua să se machieze. Cu un băţ de chibrit, pe care înfăşura un pic de vată, lua fardul, obligatoriu albastru, dintr-o vechitură expirată, căpătată, şi-şi colora pleoapele. Fetele de la magazin o auzeau căzând prin casă, pentru că avea peste tot geamantane cu lucrurile care au sfârşit incendiate.
În toamna anului 2002, o ambulanţă a venit s-o ridice şi s-o ducă la Vultureşti. Pe când infirmierul se pregătea s-o salte pe bolnava de un metru şi un cot, interlocutoarea noastră a sărit s-o apere. A convins-o să urce în maşină, spunându-i că va fi dusă într-un loc unde va face o baie caldă, cu spumă multă şi cu toate parfumurile cu care era obişnuită în tinereţe. Rodica, încântată, a urcat de bună voie, lăsând în urma ei, pe caldarâm, sticla cu fiertura din apă şi Vegeta.
La şapte ani distanţă de acest moment, am dat peste aceste fotografii. Între paginile cărţilor recuperate din camera Rodicăi erau puse mărţişoare, bucheţele de viorele presate, maronii, aproape să se fărâmiţeze la atingere, fotografii ale ei, multe poze ale lui Ceauşescu, un tichet reprezentând o confirmare de primire de la Procuratura Generală – Procuratura Militară pentru Roddy M. Baak, datat 11 august 1980, ambalaje ale plicurilor de ness Amigo şi zahăr, din vremea în care înnebunise şi umbla prin cofetării. Am găsit în lucrurile ei tăieturi din ziare, articole despre schimbarea numelui, semn că o frământa acest lucru, însemnări în limba germană, pe spatele fotografiilor, pe marginile filelor de carte. Traducerea unor fragmente arată că în momentul consemnării lor deja se produsese un scurtcircuit în creierul Rodicăi Baak.