„Am cinci oameni dragi ale căror morminte nu le cunosc. Fratele cel mare, Ion, locotenent de cavalerie activ, a murit în Rusia, după doi ani şi opt luni de front. Toma şi Petre, executaţi la Jilava, îngropaţi în groapă comună. Tata a murit în închisoarea de la Botoşani, mama, la Miercurea Ciuc.”, îşi plânge durerea Elena Ion, născută Arnăuţoiu, care şi-a jurat că nu va închide ochii până când nu va vedea înălţat în amintirea celor dispăruţi un monument, care să le ţină loc de cruce la căpătâi. „Vreau să trăiesc să văd crucea ridicată! Ar fi ca şi cum mi-am adus părinţii şi fraţii acasă şi i-am îngropat aici.”, este dorinţa arzătoare a surorii liderului grupului de rezistenţă anticomunistă de la Nucşoara, „Haiducii Muscelului”. Marmura, comandată la Deva, a fost predată unor meşteri din Albeşti. Crucea, pe care vor figura numele tuturor celor care au sfârşit în munţi, în faţa plutonului de execuţie ori în puşcărie, precum şi ale rudelor încarcerate nevinovate, asemenea Elenei Ion Arnăuţoiu, a fost realizată din donaţii şi din cotizaţiile foştilor deţinuţi. Aşadar, monumentul este gata şi aşteaptă să fie amplasat după realizarea fundaţiei, a postamentului şi a împrejmuirii, eventual, a unei alei, ca omul să nu urce dealul prin noroi, şi a unei bănci lângă edificiu. Din asigurările primite de supravieţuitoarea unei perioade tulburător de tragice, evenimentul care a ţinut-o în viaţă s-ar produce în această primăvară.
Timp de peste 40 de ani, au fost chiriaşi în propria casă
La cei 97 de ani, pe care îi va împlini luna viitoare, doamna Elena Ion Arnăuţoiu a rămas o femeie elegantă, aşa cum a fost dintotdeauna. Nu i-a lipsit din garderobă pălăria şi, după cum mărturiseşte, chiar dacă a trecut prin perioade cumplit de dificile, le schimba croiala, le adăuga un accesoriu, ca să dea impresia că sunt noi. „Întotdeauna mi-a plăcut să fiu cochetă.”, ne spunea, în deschiderea unei povestiri pline de durere, cum nu ne imaginăm că poate duce inima unui om. Atât de atentă era cu aspectul său şi al soţului, încât nu suporta să vadă că s-au tocit flecurile pantofilor partenerului de viaţă. Şi, atunci, îi ducea ea la cizmar. „Lasă-i, dragă.”, încerca să-i domolească elanul soţul, însă n-avea nicio putere de convingere asupra soţiei, care se asigura că ţinuta celui de lângă ea este impecabilă la orice ieşire în public. „Nu! Cât vei trăi, să fii profesorul Florea, aşa cum te cunoaşte lumea! Să nu te văd eu cu pantalonii necălcaţi, cu cravata strâmbă! Vreau să fii aşa cum ai fost toată viaţa. Chiar în perioada aceea grea, n-am cerşit la nimeni, dar n-a fost masă la care să nu avem o mâncare caldă. O ciorbă de cartofi sau de fasole tot am făcut, ca să avem masa aşa cum trebuie.”, ne-a introdus interlocutoarea noastră în atmosfera unor ani teribili, marcaţi de chinurile puşcăriei şi de tragedii care i-au distrus familia.
În anul 1938, Elena Arnăuţoiu s-a căsătorit cu Ion Florea. În ’39, a venit pe lume fiul lor. Stâlpul familiei era profesor cu licenţă şi examen de selecţionare, cum se cerea atunci, licenţa nefiind suficientă ca să activeze în învăţământul secundar. Examenul de selecţionare, care echivala cu o calificare în domeniul superior, se ţinea din doi în doi ani, la Iaşi. Când profesorul Ion Florea s-a angajat la Liceul „Dinicu Golescu”, avea statut de licenţiat, dar, în scurt timp, a trecut şi acest examen de capacitate de la Iaşi. Ca urmare a restrângerii locurilor în învăţământul secundar, pe fondul pierderii unor părţi din „trupul” ţării, foarte mulţi dascăli n-au mai putut fi încadraţi pe posturi adecvate pregătirii şi au rămas să profeseze ca suplinitori. Asta deşi trecuseră testul de competenţă, care era în esenţă examenul de selecţionare.
Timp de patru ani, profesorul Florea a fost pe front. La întoarcerea acasă, odată redobândite teritoriile aflate sub ocupaţia străină, s-au înmulţit catedrele, iar suplinitorii au fost repartizaţi pe locurile nou apărute. Aşa a ajuns Ion Florea la Craiova, la o şcoală profesională de ucenici, unde, pe lângă poziţia de profesor, a deţinut şi funcţia de director. Când s-a permis reîncadrarea în învăţământul secundar, profesorul Florea a solicitat un post pe măsură. Cererea i-a fost admisă şi a fost titularizat la Liceul „Radu Greceanu” din Slatina, unde, cândva, a fost elev. După ce s-au mai limpezit lucrurile, în 1945, soţii Florea s-au hotărât să revină la Câmpulung, ca să fie aproape de părinţi.
În ’45, şi-au cumpărat casa din Matei Basarab, în care doamna Elena locuieşte şi astăzi. Patru ani mai târziu, după ce fraţii săi s-au ascuns în munţi, clădirea a fost naţionalizată. „Am plătit chirie în casa noastră 42 de ani.”, spunea aceasta. Din proprietari ai întregului imobil, au rămas cu două încăperi. Plus că s-au ales cu străini introduşi de comunişti în propria lor casă. Unul dintre aceştia era miliţian, misiunea lui fiind aceea de a-i supraveghea pe soţii Florea, date fiind legăturile doamnei Elena cu Rezistenţa din Munţii Muscelului. La un moment dat, miliţianul s-a mutat, însă în locul lui a rămas sora acestuia. Ea era croitoreasă, iar soţul ei, cizmar.
Arestată la Ocnele Mari, a muncit la popota ofiţerilor
După plecarea în munte a fraţilor Arnăuţoiu, în 1949, a urmat hărţuirea celor rămaşi acasă. „În vremea aceea, s-au înfiinţat coloniile de muncă, pentru foşti miniştri, chiaburi… până la prostituate. S-au făcut 70 de colonii de muncă în toată ţara. Au crezut că, dacă ne iau ostatici, se vor preda fraţii mei. Soţul meu a rămas acasă, cu băiatul, care era elev la şcoala primară. A fost foarte greu… a fost dat afară din învăţământ, a trebuit să muncească la fabrica de cărămidă, după aceea, căra sacii la moară, la Purnichescu, ca să poată să câştige un ban. Alt serviciu nu i se dădea. M-au arestat şi m-au dus la Ghencea. Toate am fost adunate în nişte saivane de oi, unde ni se întocmea un dosar, după care eram repartizate în ţară, la colonii de muncă. N-am să uit în viaţa mea anumite momente neomeneşti. Şi cine ne-a chinuit! Românul nostru! În acest saivan, o clădire mare, din paiantă, nu erau paturi, ci nişte scânduri etajate, pe care dormeam una lângă alta. Când am intrat înăuntru… nişte ţigănci îmbrăcate în portul lor, cu fuste largi, se jeleau de ziceai ce este asta? Unele se băteau într-o parte, altele se despăducheau în altă parte… Mi s-a părut că intru în iad! Am dat înapoi. M-au adus aici ca să mă omoare, mi-am zis în gând.”, a fost prima experienţă uluitoare dintr-un lung şir, care au călit-o pe femeia a cărei vină era că prin vene îi curgea acelaşi sânge ca al luptătorilor anticomunişti.
Neavând de ales, a intrat şi s-a aşezat pe rogojina acoperită cu o pătură atât de murdară, încât, când îşi trecea mâna peste ea, pielea căpăta o nuanţă gri. Un bolovan ţinea loc de pernă. „A fost crunt! În acelaşi loc în care eram eu au adus-o pe Aurora Simionescu, moşieriţă de la Rucăr. Era îmbrăcată cu un palton cu nişte jderi în jurul gâtului şi pe piept şi avea pălărie pe cap. Mă uitam la ea de sus, din „patul” în care eram. Ştiam cine este. „Vai de capul tău, o să-ţi mănânci jderii până la urmă!” Au dat-o lângă mine. Mâncam amândouă din acelaşi castron, cu aceeaşi linguriţă. Ce primeam la masă? Maţe de animal, spălate ori nespălate. Într-o zi, ni s-a dat o bucată mare de carne. „Lenuţo, zice ea, ne săturăm şi noi acum.” Când am întors-o – să nu vă fie silă – era fătăciunea vacii. Am aruncat-o cu castron cu tot.”, ne-a şocat interlocutoarea noastră cu acest episod îngrozitor.
În dimineaţa următoare, li s-au făcut dosarele şi au fost repartizate în colonii de muncă. Elena, împreună cu o miliţiancă sancţionată şi ea în această manieră, a ajuns la Ocnele Mari. Fără judecată, a primit pedeapsa privativă de libertate de un an. Pedeapsă administrativă, astfel a fost motivată reţinerea ei. Femeile au fost informate că, dacă sunt serioase şi muncesc, perioada va fi scurtată. Musceleanca şi miliţianca au fost trecute la popota ofiţerilor. Înainte de venirea celor două arestate din raţiuni politice, deşi nu făceau politică, acestora le preparau mâncarea nişte femei-legionar, de care se temeau că-i vor otrăvi într-o bună zi. Elena primise calificativul „chiabură”, ca pretext pentru a fi ţinută în arest. „Chiaburoaico”, îmi spuneau. În puşcăria de la Ocnele Mari erau aduşi inapţii pentru munca la canal şi foarte puţini dintre cei ca mine. Ne duceau dimineaţa, la ora cinci, şi stăteam până la zece seara, închise într-o bucătărie, cu lacăt la uşă. Sus aveam un pic de lumină… soba de gătit era cât o masă, ca să poţi să prepari mâncare pentru 70 de ofiţeri şi vreo 40 dintre cei cu patru clase. Nu aveai aer ca să rezişti. Aveam o cotă la alimente. De exemplu, bucata de carne trebuia împărţită în aşa fel încât să ajungă la toţi şi să le dăm şi mâncare bună. Norocul a fost că eram învăţată de la mama să gătesc cum trebuie şi nu-mi băteam joc. Din nimic le făceam ceva. Dintr-o cocă de pâine, cu marmeladă la mijloc, le preparam un desert. Odată, la o sărbătoare, le-am pregătit savarină: pesmet din pâine, însiropat, fără frişcă. Soţia ofiţerului politic a cerut unuia dintre cei cu patru clase: „Spune-i chiaburoaicei să-mi mai facă una din aia cu zeamă.” Erau mulţumiţi de mine.”, a rememorat doamna Elena primul an de detenţie.
Pedeapsa i-a fost prelungită, căci fraţii refuzau să se predea
Starea de spirit a unui comandant de loc din Argeş, un om de o răutate fără limită, ajunsese să fie recunoscută în rândul deţinuţilor după culoarea accesoriului de pe cap. Când avea şapca cu roşu, toţi se ascundeau pe unde puteau, ştiind că nu se înţelege nimeni cu el. Când purta chipiul cu albastru, era mai linişte. Într-o zi, doamna Elena a pregătit din raţia de carne primită, tăiată în bucăţele şi bătută ca pentru şniţele, o friptură cu sos făcut dintr-un bulion de roşii dulci. După ce s-a servit meniul, a fost chemată de comandant la vizetă. „Chiaburoaico!” Am murit de frică atunci când l-am auzit. „Îţi baţi joc de noi?! Asta e mâncare de restaurant!” „Mă iertaţi, eu aşa ştiu să gătesc.” Chelnerul, un deţinut politic din Muşăteşti, îi mai povestea ce discutau ofiţerii în sala de mese. „Masa o plăteau şi ofiţerii, şi miliţienii. Li se părea curios de ce era atât de ieftină şi bună. „Datorită femeii de la bucătărie, mâncaţi şi ieftin, şi bun.”, era lăudată de supraveghetori musceleanca.
La bucătărie avea, pe post de ajutor, o prostituată, care, la împlinirea unui an de puşcărie, a plecat. Doamna Elena a rămas singură şi, în ciuda muncii grele, nu i se mai aducea nicio colegă. Nu se descurca să cureţe zarzavaturile, să pregătească mâncarea pentru mai bine de 100 de meseni, să spele vasele. I s-a plâns ofiţerului de supraveghere: „Dacă sunt condamnată la moarte, vă rog să mă executaţi!” Deşi eram tânără, nu mai aveam putere. Îmi tremura corpul de oboseală. Atunci, mi-au adus-o pe Eugenia Mureşan, despre care se spunea că a fost amanta lui Lucian Blaga. O femeie foarte deşteaptă, era şi ea scriitoare. Parcă o văd, o femeie înaltă, cu un păr lung şi frumos. A fost adusă disciplinar, la Ocnele Mari, de la canal, unde era mai multă libertate… făceau serbări… ea era şi foarte talentată. Mi-au dat-o mie la bucătărie, ca ajutor. Îi duşmănea de moarte. Eu nu spuneam că îi urăsc şi nici nu-mi băteam joc de ei. Din raţia de ceapă, ea mânca jumătate. „Ce faci, dragă? Nu iese mâncarea bună fără ceapă!” Dacă-mi rămânea ceva, foloseam a doua zi, tot pentru ei. Nu mâncam eu.”, a continuat relatarea doamnei Elena.
După un an scurs la Ocnele Mari, într-o zi, în faţa puşcăriaşilor scoşi în curte, la aer, a fost strigată lista cu cei care erau eliberaţi. Elena şi-a auzit numele. I l-a auzit şi tatăl său, care, vârstnic şi inapt de muncă, fusese transferat de la canal la Ocnele Mari, închisoare considerată un fel de azil al celor neputincioşi. Aflase de la cei de la birouri, care erau încântaţi de meniurile ei, că a sosit un bărbat pe nume Ion Arnăuţoiu. În dosarul ei era menţionat numele purtat înaintea căsătoriei. Un miliţian căruia „bucătăreasa” îi mai făcea un favor, în sensul că, pe lângă porţia plătită, primea una gratuit, s-a purtat omeneşte cu tatăl ei. „Îi dădeam să-i ducă lui tata câte o chifteluţă, o bucăţică de pâine. În loc să mănânc eu, îi trimiteam lui tata. Îl băga la WC şi i le dădea, căci nu putea să mănânce de faţă cu ceilalţi.” În acea zi în care au fost strigaţi eliberaţii, tatăl Elenei a auzit numele fiicei. Bucuria a fost scurtă. La Ghencea, unde a fost adusă pentru formalităţile de eliberare, a primit încă un an. Fraţii ei nu se predaseră şi, atunci, măsura de constrângere a fost prelungită.
“Atât de tare o măcina dorul de copii, încât le săpase cu unghia numele în perete şi vorbea cu ei”
Nevinovata a executat încă un an, la Pipera, unde era în plan ca deţinutele politic să fie folosite la amenajarea unei grădini de zarzavaturi pe câmpurile din zonă. Au săpat bietele femei până la epuizare bulgării de pământ uscat din cauza secetei. Acolo au fost aduse soţiile lui Virgil Madgearu, Corneliu Zelea Codreanu, soţia generalului Octav Ulea, maestrul de ceremonii al Casei Regale. În general, soţii de politicieni, intelectuale, arestate la grămadă cu hoaţe şi prostituate. „Ne-au dat câte o sapă nouă, cu coada cât toate zilele. Eu ştiam ce este aceea sapă, dar nu săpasem decât în grădină, căci, acasă, nu mă puneau să muncesc la câmp. Dar cucoanele acelea se uitau de parcă nu mai văzuseră sapă în viaţa lor! Cu sapa la spinare, am pornit la câmp. Am avut un mare noroc. Poate că nici nu mai eram astăzi dacă în grupă cu mine nu ar fi fost Marioara Vasilescu, mama preotului de la Stoeneşti. Soţul ei a fost implicat în lotul Arsenescu, de la Gruiul Negru, primul lot. Femeie voinică, din Rucăr, când lovea cu putere, sărea bulgărele în toate părţile! I-a fost milă de mine.”
Doamna Elena păstrează o amintire cutremurătoare din perioada în care ea şi tovarăşa de suferinţă au fost aduse la Piteşti, ca să li se întocmească noul dosar. „Atât de tare o măcina dorul de copii, încât le săpase cu unghia numele în perete şi vorbea cu ei.” Revenind la episodul „Pipera”, în cazul în care deţinutele nu-şi făceau norma, erau închise în celulă sau nu mai primeau carte poştală, ca să scrie acasă. Femeie luptătoare, Marioara Vasilescu a fost numită şefă de detaşament. Săraca de ea, săpa şi pentru colega Elena, care, trăită mai mult la oraş, nu putea să-şi îndeplinească norma. „Întotdeauna avea grijă de mine. Când împărţea mâncarea, ştia că-mi place colţul pâinii şi mi-l oprea. Tatăl ei, oier din Rucăr, era furnizor al Curţii Regale. Când venea la vorbitor, îi aducea câte un miel întreg fript. Ciocolată şi ce mai putea. O dată pe lună, aveam dreptul la pachet. La mine nu avea cine să mai vină. Părinţii erau în închisoare, soţul meu, dat afară din învăţământ, n-avea nici pentru el. Niciodată, ea nu mânca până nu-mi dădea şi mie o bucăţică din pachetul ei. Nu mă simţeam bine. Dimpotrivă. Aveam inima îndurerată pentru familia mea.”, mărturisea doamna Elena.
Din cauza lucrului la câmp, i se umflaseră rău picioarele, dar Marioara Vasilescu a avut grijă să nu cedeze. Datorită ajutorului ei, pentru norma îndeplinită, a primit o carte poştală şi i-a scris soţului.