ADEVĂRUL CREŞTIN

Un cuget curat. Cuvântul lui Dumnezeu vorbeşte de multe ori despre cugetul omului, printre care şi în 1 Timotei 1.5,19; 3.9. În Epistola către Evrei 9.14 scrie: „cu cât mai mult sângele lui Hristos, care prin Duhul cel veşnic S-a adus pe Sine Însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăţa cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu”. Iar apostolul Pavel se străduia să aibă întotdeauna un cuget curat înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor (Fapte 24.16). Mai întâi, cugetul trebuie să fie curăţit, iar curăţirea se face prin iertarea dobândită prin credinţa în sângele Domnului Isus Hristos, care a fost vărsat o dată pentru totdeauna pe crucea de pe Golgota. Cugetul curăţit trebuie să tacă. Oricât de mult ar striga el, mai puternic este glasul jertfei de pe Golgota. Ştiu, ai dreptate, cuget al meu – zice credinciosul – tu mă mustri pe drept; dar am dat peste izvorul care te face să amuţeşti, căci sângele Domnului Isus Hristos m-a curăţit de orice păcat (1 Ioan 1.7). Lui Dumnezeu, sângele Domnului Isus îi spune: îndurare; cugetului meu îi spune: tăcere; inimii mele, mângâiere. Cugetul se ţine curat prin viaţa trăită în legătură cu Domnul Isus, ascultând de voia Lui, atât cât ţi-a descoperit-o El. Cugetul curat este o mare putere în viaţa celui credincios… În felul acesta, apostolul Pavel, scriind corintenilor, le spune că în toate privinţele le-a dat o pildă vrednică de urmat (2 Corinteni 1.12). Un cuget rău este o nenorocire pentru suflet! Cugetul rău te desparte de Dumnezeu. Un cuget rău este o piedică în calea rugăciunii. Un cuget rău aduce nelinişte şi tulburare în suflet, alungă pacea. Un cuget rău poate aduce împietrirea inimii. Când cineva şi-a pierdut cugetul bun, este în primejdie să cadă de la credinţă. Chiar şi sănătatea poate suferi vătămare de pe urma unui cuget rău. Cugetul rău duce la încordare nervoasă şi deseori la lipsă de somn. Un cuget bun este o mare putere în viaţa celui credincios. Cu toate acestea, judecătorul nostru suprem nu este cugetul. Se întâmplă uneori ca cineva să spună: „Nu mă mustră cugetul”, cu toate că a făcut ceea ce este rău. De aceea să ştim bine: Cel care ne judecă este Domnul. Un cuget bun te face să te bucuri de Domnul; un cuget bun te face să ai pacea aceea care întrece orice pricepere. Un cuget bun îţi dă linişte, oricare ar fi împrejurările prin care treci: boală, suferinţă, necazuri. Un cuget bun poate să-ţi fie de mare şi duioasă mângâiere. Un cuget bun te face să vorbeşti cu îndrăzneală; atunci poţi să osândeşti păcatul, pentru că, în ceea ce osândeşti pe altul, tu eşti fără vină înaintea lui Dumnezeu. Un cuget bun îţi dă putere să suferi nedreptatea, batjocura, defăimarea. Dacă te ştii cu un cuget curat înaintea lui Dumnezeu, îţi este de ajuns. „Ştie Dumnezeu ce este cu mine – îşi zice credinciosul care are un astfel de cuget – şi dacă Domnul încuviinţează starea în care mă găsesc, sunt mulţumit”. Numai printr-o legătură vie, de fiecare zi, cu Domnul Isus, vom ajunge să păstrăm un cuget fără pată înaintea lui Dumnezeu. Cugetul nostru îşi are şi el glasul lui, care sau ne încuviinţează purtarea, sau ne mustră. Cugetul judecă fiecare cuvânt al nostru, fiecare faptă – fie înainte de a fi săvârşită, fie după aceea. Înainte de a face un lucru, glasul cugetului este mai domol, dar, odată săvârşită o faptă, el devine mai puternic. Dacă fapta este repetată, atunci cugetul se toceşte. De aici şi expresia: om cu cugetul tocit. Păcatul poate avea un glas ademenitor şi îţi apare sub o înfăţişare atrăgătoare, încântătoare, şi îl legeni la sân în închipuirea ta. Dacă l-ai şi înfăptuit, cugetul te mustră: la început cu o mustrare puternică, dar, după ce păcatul s-a repetat, glasul conştiinţei devine din ce în ce mai şters. Viaţa omului pe acest pământ este o continuă luptă cu necazurile, cu durerile, cu suferinţele. Unii au numit-o „lupta pentru existenţă”, dar formularea aceasta cuprinde numai o parte de adevăr. În această luptă, unii biruie, alţii sunt înfrânţi. Deseori omul luptă cu propriul său cuget. În Epistola către Romani (2.15), apostolul Pavel spune că înăuntrul omului sunt gânduri care se luptă între ele, învinovăţindu-se sau dezvinovăţindu-se. Ca un glas lăuntric, cugetul îţi vorbeşte când mai tare, când mai încet. Va veni vremea când cugetul se va trezi şi atunci el va deveni un foc care nu se stinge şi un vierme care nu moare. Ce cumplit lucru este să ai înăuntrul tău un câine care latră întruna a pustiu! Acesta este cugetul care s-a trezit, iar dacă aici, pe pământ, nu se trezeşte niciodată de-a binelea, cu siguranţă se va trezi în veşnicie, dar atunci va fi mult prea târziu. „Voi nu sunteţi ai voştri, căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ” (1 Corinteni 6:19,20). Nu sunteţi de capul vostru, nu sunteţi orfani, nu sunteţi nişte copii ai nimănui! Credinciosul se ştie cumpărat cu un preţ foarte mare, pentru că Tatăl din cer a dat ce avea mai scump, L-a dat pe singurul Său Fiu. Domnul Isus a dat ceea ce poate să aibă omul mai scump: Şi-a dat viaţa. De aceea, credincioşii ştiu bine că nu mai sunt ai lor, ci sunt cumpăraţi. Dacă sunt al Lui, atunci întreaga mea fiinţă va trebui să fie după voia Lui. Trupul meu, sufletul meu, duhul meu nu mai sunt ale mele, ci ale Lui. Atunci trupul meu trebuie să se restrângă la marginile pe care i le-a însemnat Dumnezeu. Nu mai am voie să-l tăvălesc prin mocirla destrăbălării. Dacă, înainte de a fi al Lui, trupul meu a fost pornit spre îmbuibare, acum va fi ferit de ea, după cum este scris: „Fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva, să faceţi totul spre slava lui Dumnezeu” (1 Corinteni 10.21). Scopul vieţii fiecărui credincios este să-L preamărească pe Dumnezeu. Cum Îl voi preamări? Păstrându-mi curăţia! Aceasta este datoria fiecărui credincios adevărat. Îl voi preamări deci prin înfrânare, chiar de la lucrurile îngăduite, pentru că înfrânarea face parte din roada Duhului (Galateni 5.22-26). Trebuie, de asemenea, să preţuim sufletele cu preţul pe care-l au ele înaintea Domnului. Preţul acesta s-a arătat în jertfa de pe Golgota. Preţul sângelui Domnului Hristos este preţul de răscumpărare. După acest preţ se cade să preţuim şi noi pe fiecare credincios. Întunericul se duce şi lumina străluceşte. „Întunericul se împrăştie şi lumina adevărată străluceşte acum” (1 Ioan 2.8). Întunericul se va duce deplin când va veni din nou Domnul Isus. Acum în jurul celor credincioşi este încă întuneric, păgânism şi o creştinătate care se leapădă de Hristos. La voi însă, cei credincioşi, se împrăştie din suflet întunericul, pentru că Domnul Isus a început să aducă lumina Lui. Dar această lucrare continuă să se facă; s-a făcut, se face şi se va face, pentru că lumina celui neprihănit merge crescând, ca lumina soarelui până la amiază. Celui care este în legătură cu Domnul Isus i se face parte de o tot mai mare lumină. Între lumină şi întuneric este luptă, dar întunericul nu poate învinge. Aşa îi este dat luminii: să învingă întunericul. Cel credincios se bucură de lumină, fiind un copil al luminii. El doreşte ca toată viaţa să nu aibă nimic care să nu suporte lumina, ci totul să fie în lumina lui Dumnezeu, iar El să nu găsească nimic de învinuit în toată purtarea noastră. Dacă trăim în legătură cu Domnul Isus, ne bucurăm de lumina Lui şi nu vrem să rămână în inima şi în viaţa noastră vreun colţişor care să nu suporte lumina. Domnul Isus a zis: „Eu sunt Lumina lumii. Cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8.12). Într-un astfel de suflet se face lumină şi în minte şi în inimă şi în cuget. El începe să-L cunoască tot mai bine pe Domnul Isus Hristos, Persoana Lui şi lucrările Lui. El este acum un copil al zilei, un fiu al luminii, un om care iubeşte lumina şi care trăieşte în lumină. Lumina celui credincios merge crescând, dacă foloseşte mijloacele pe care ni le-a pus la îndemână Dumnezeu. El ne-a pus la îndemână Cuvântul Său, cu care ne putem hrăni în fiecare zi, rugăciunea, care este respiraţia sufletului – şi oricând putem înălţa un suspin de bucurie sau de tristeţe – şi legătura frăţească, strângerea laolaltă cu cei credincioşi, când suntem adunaţi în jurul Domnului Isus ca să-I aducem laude şi mulţumiri sau ca să ne zidim sufleteşte. Dacă lumina din noi nu merge crescând tot mai mult, atunci descreşte, se micşorează. Cine mai păstrează un păcat cunoscut ca păcat, acela dă înapoi. Dumnezeu l-a scăpat de destrăbălare, de beţie, dar păstrează nesinceritate şi şiretenie, glumă şi uşurătate. Niciun colţ întunecos în inima şi în viaţa noastră! Niciun colţ în care să se ascundă vreun păcat, oricât de mic! Trebuie să fim în toate copii ai luminii, iubind lumina şi trăind în lumină. Este minunată lucrarea Domnului Isus Hristos; este chiar o minune. Cum s-a aprins ea în suflet, cum rămâne, cum creşte în suflet este o minune pe care nimeni n-o poate lămuri în chip desăvârşit.
Adunarea Creştină Betel Câmpulung, strada Matei Drăghiceanu, nr. 3, Câmpulung Muscel