Cea mai notabilă realizare a inginerului Dan Enescu dintr-o multitudine acumulate la Uzina de Pompe „Aversa”, Direcţia Generală de Industrie Locală a Primăriei Bucureşti şi la Întreprinderea ARO rămâne proiectul de tehnologie pentru Filiala de Proiectare de la Câmpulung. Pe când la conducerea Centralei de Autoturisme Piteşti era Ion Giuvelcă, inginerul Enescu a primit mandat să se ocupe de proiectul construcţiei sediului viitorului Centru de Experimentări şi Studii pentru Automobile Româneşti – CESAR Câmpulung. Investiţia a însemnat mult mai mult decât ridicarea clădirii pe locul unor anexe, multe nefolositoare, grupate în jurul imobilului Personalului. A fost nevoie de contractarea dotărilor care au servit activităţii filialei. În acest sens, a avut colaborări cu Institutul de Fizică şi Tehnologia Materialelor, în cadrul cărora Filiala a fost dotată cu aparatură tensiometrică. Este vorba despre invenţii realizate de I.F.T.M., împreună cu germanii, constând în măşti tensiometrice, care au intrat în dotarea Institutului de la Câmpulung, dovedindu-şi pe deplin utilitatea. S-a lucrat cu Institutul de Fizică şi Inginerie Nucleară – I.F.I.N. şi cu multe întreprinderi din ţară. Jumătate din aparatura de aducerea căreia s-a ocupat inginerul Dan Enescu a ajuns la fier vechi. CESAR a fost o bază, datorită dotărilor şi alimentărilor separate – energie electrică, gaz – având tot ce era necesar ca să funcţioneze independent de uzină.
Copilăria inginerului Enescu a fost marcată de profesia tatălui, ofiţer, trimis în mai multe locuri din ţară
Inginerul Dan Teodor Enescu, născut la data de 14 noiembrie 1944, provine dintr-o familie de câmpulungeni de foarte multe generaţii. Acesta mărturisea că a avut o copilărie perturbată de faptul că tatăl său a fost ofiţer. „După plecarea regelui, au fost împrăştiaţi din Câmpulung, unde erau multe regimente. Din 1947, până în 1949, a fost comandant la Şcoala Divizionară, la Călăraşi. Acolo am deschis ochii mai bine… treceam Borcea cu peşte… era frumos.”, este una dintre primele experienţe ale copilăriei trăite în afara Muscelului, care l-a impresionat într-un mod plăcut, încât nu a dat-o uitării nici până astăzi. În ’49, tatăl inginerului Enescu a fost transferat la Şcoala Militară de Ofiţeri de Artilerie, ca profesor, unde a activat până în 1959, când s-a produs reducerea de trupe dispusă de Nikita Sergheevici Hruşciov, secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, între 1953 şi 1964, şi preşedinte al Consiliului de Miniştri, între 1958 şi 1964. Liderul rus a rămas în istorie pentru „destalinizarea” Rusiei şi deschiderea unei perioade de reducere a represiunilor în ţară; a redus substanţial forţele convenţionale, nădăjduind că se va baza pe rachete în domeniul apărării. „Imediat după ce a retras Armata Roşie din ţară, s-a făcut o epurare la nivelul armatei şi i-au scos pe toţi care depuseseră jurământ regelui.”, este un exemplu, care susţine afirmaţia potrivit căreia perioada copilăriei a fost marcată de profesia părintelui său.
Interlocutorul nostru a absolvit la Sibiu şcoala elementară şi prima clasă de liceu, clasa a VIII-a, după care familia Enescu s-a întors la Câmpulung. „N-am mai putut să intrăm în casa noastră, fiindcă aşa era regula la armată. Când plecai, predai cheile.”, a fost un moment tulburător pentru soţii Enescu şi fiul lor, care, la revenirea în localitatea natală, au fost nevoiţi să stea în chirie. Abia în 1970 – când se făceau locuinţe proprietate personală – au putut să se mute în casa în care s-a născut fiul lor, Dan Teodor. Acesta, din 1947, până în 1971, a fost plecat, motivul fiind, aşa cum am arătat mai înainte, serviciului tatălui, dar şi urmarea cursurilor liceale şi superioare. A absolvit Liceul nr.2 din Piteşti, actualul „Zinca Golescu”, după care a fost admis la Politehnică. Tânărul îşi dorea să facă Electronică. Un medic care l-a scăpat de la moarte l-a trimis la un prieten de-al său de la Politehnică, pentru a-l ajuta să se decidă ce vrea să studieze. Acel prieten era decanul facultăţii TCM nou înfiinţate. Emil Botez urmase facultatea şi obţinuse doctoratul la Munchen. „M-a impresionat… A stat de vorbă cu mine într-un atelier imens de maşini-unelte – era profesor de maşini-unelte – şi m-a convins că electronica era o anexă în acel moment şi că tot mecanica era baza şi, mai ales, tehnologia. Şi a avut dreptate.”, relata el cum şi-a ales profilul facultăţii.
A susţinut examenul şi a fost admis. „Au fost 700 de candidaţi la examen, s-au format trei ani paraleli, din 700 au rămas aproximativ 500 şi, până la sfârşit, puţin peste 200, care au absolvit. Era nevoie de cadre pentru management. Prima promoţie de tehnologi a fost cea a lui Constantin Stroe, de la Dacia.”, îşi aminteşte Dan Enescu, absolvent al celei de-a treia promoţii a Politehnicii, în anul 1968. A fost coleg de facultate (inclusiv de cămin) cu doi câmpulungeni, Gheorghe Albu şi Nicolae Voicu. Din aceeaşi generaţie a făcut parte alt inginer de la ARO, Petrică Dina.
La „Aversa”, a acordat asistenţă tehnică în cadrul proiectului de execuţie a unor pompe pentru barajul Porţile de Fier.
După facultate, inginerul Enescu a avut o evoluţie bună. Având o notă mare la examenul de stat, susţinută de rezultatele din anii de studiu intens, a rămas la Bucureşti, alegând să lucreze la Uzina de Pompe „Aversa”. Ca o paranteză, Victor Naghi a fost strungar la „Aversa”. „Mi-a plăcut ce am făcut acolo. Era o grupă de oameni uniţi şi puşi pe treabă.”, ne spunea acesta despre primul său loc de muncă. În 1968, „când stăteau ruşii cu tancurile la graniţă”, a făcut armata la Murfatlar, la Regimentul 14 Tancuri, stagiul militar durând şase luni. A revenit la uzină, unde s-a ocupat de o serie de lucrări importante. „Se construia centrala la Porţile de Fier şi noi, cum era sarcina de partid, trebuia să facem nişte pompe, care să scoată apa de la baza barajului. Erau pompe de 60 de metri, din tronsoane, transmisia, motoarele sus şi pompele jos, la adâncime. O treabă interesantă.”, a fost prima sarcină încredinţată tânărului inginer: să acorde asistenţă tehnică în secţii, pe schimburi. Nu era căsătorit, locuia cu chirie şi, ca să ajungă la serviciu, schimba trei tramvaie. „Le-a plăcut ce am făcut, pentru că, în două luni, mi-au ridicat stagiatura.”, a precizat inginerul, ale cărui rezultate nu s-au limitat la această lucrare, urmând şi altele.
În urma unor teste, câmpulungeanul a primit o ofertă mult mai bună, la Primăria Capitalei, la Direcţia Generală de Industrie Locală, în cadrul căreia erau grupate toate firmele vremii. Un loc în care acesta a avut ce învăţa, datorită faptului că activitatea era foarte variată.
În 1970, când familia sa a reuşit să intre în casa din Constantin Brâncoveanu, tânărul inginer s-a hotărât să se întoarcă acasă. „Mă interesau Câmpulungul şi ARO, pentru că aveam pasiune pentru automobile. Acestea mi-au plăcut, sculele şi automobilele. Noi eram prin definiţie manageri de întreprinderi, proiectanţi de întreprinderi şi proiectanţi de scule, dispozitive şi maşini-unelte. Aveam trei secţii la facultate: Maşini-unelte, Tehnologie şi Mecanica fină. Am venit la uzină pentru că am vrut. Un tehnolog, dacă nu lucrează în proiectare, într-o fabrică mare, n-are şanse să progreseze, se limitează.”, mărturisea inginerul Dan Enescu.
La ARO, s-a reîntâlnit cu foştii colegi de facultate, Ghiţă Albu, Nicolae Voicu, Petre Dina, şi cu tehnologii de la I.A.R.
Legătura sa cu ARO s-a născut pe când era student. Carterul casetei de direcţie de la ARO l-a avut ca obiect la examenul de stat, piesa respectivă fiind alegerea sa. În anii IV şi V, Dan Enescu a făcut practică la Întreprinderea Mecanică Muscel. „Când am venit la Câmpulung, cunoşteam deja toţi tehnologii, pe cei veniţi de la Braşov, care erau oameni extraordinari, oameni deosebiţi. Nea Nicu Pisău, Predescu, Bracaciu. L-am prins şi pe inginerul Zotta.”, a rememorat acele timpuri inginerul Enescu.
La Câmpulung, s-a întâlnit cu colegii de facultate. Ghiţă Albu era secretar UTC pe uzină, iar Nicu Voicu, şef la Personal. Interlocutorul nostru s-a ocupat, de la început, de maşini. „Un lucru a fost curios: această fabrică a fost pusă pe roţi de tehnologi, nu de automobilişti, de cei care veniseră de la I.A.R. Braşov, cu domiciliul obligatoriu şi cu tot felul de peripeţii, căci lucraseră în industria de război. Ruşii le-au luat fabrica şi i-au împrăştiat de acolo.”
La sosire, prima misiune a inginerului Dan Enescu a fost să pună în funcţiune dispozitivele pentru caroseria de ARO 24, dispozitive realizate în Germania. Pe linia de fabricaţie era M 461. După acest moment, s-a ocupat de înfiinţarea grupei de control, apoi, pe durata unei ierni, a lucrat la Secţia 24, la Prelucrări. Astfel, i-a cunoscut îndeaproape pe inginerii Constantin Neagu şi Nicolae Herţa, şeful Proiectării, avansat la funcţia de inginer şef, apoi director al Fabricii de Matriţe. Proiectele sale, o mulţime în arhivă, sunt şi rodul perioadei destul de lungi în care naratorul nostru s-a aflat în faţa planşetei. Ca importanţă şi cuantum, realizările au fost pe măsura duratei carierei şi a poziţiei inginerului Enescu: proiectul de tehnologie pentru Filiala de Proiectare (care a fost şi ultimul), proiectarea gospodăriei de şpan din uzină, proiecte de maşini-unelte şi multe altele.
Nicolae Bădescu şi Aurel Nicolescu au salvat gospodăriile din faţa Matriţelor, unde trebuia să fie construit CESAR
În cadrul Întreprinderii ARO a funcţionat o filială a Institutului de Proiectări de la Piteşti. „După ce au făcut Fabrica de Matriţe, au hotărât să facă şi un sediu nou pentru Filiala de Proiectare.”, spunea inginerul Enescu despre începuturile construcţiei clădirii, printre puţinele rămase în picioare pe fosta platformă industrială. Filiala de Proiectare cuprindea Atelierul de Proiectare Produs şi anexe precum Atelierul de Prototipuri şi un atelier de proiectare – autoutilare. Cum se proceda în vechiul regim, planul era de expropriere a localnicilor de gospodăriile aflate în faţa Fabricii de Matriţe, care ar fi rămas fără pământuri, dacă se punea în practică această idee. „S-au găsit, totuşi, oameni în uzină, inginerul Nicolae Bădescu, devenit director tehnic, inginerul Aurel Nicolescu, oameni care erau legaţi de Câmpulung şi care au venit cu o soluţie de salvare a gospodăriilor din zona respectivă.”, a adăugat acesta.
Inginerului Dan Enescu i s-a încredinţat misiunea de a porni proiectul de la zero. „De la primul ţăruş, am primit mandat din partea Institutului, a Centralei de Autoturisme, să mă ocup. Pe un con de aluviuni, cu complicaţii, cu săpături la mare adâncime, pentru fundaţie, am reuşit să facem noul sediu.”, relata inginerul care a beneficiat de ajutorul unui diriginte de şantier de loc din Lereşti, un meseriaş bun şi un om de cuvânt, foarte serios, după cum îl descria acesta. Terenul pe care s-a ridicat CESAR se afla în curtea uzinei şi servea depozitării a diverse lucruri, unele inutile. Tot acolo erau un atelier de forjă pentru garaj, sediul pictorilor care scriau lozincile şi multe dughene mici, a căror demolare n-a constituit nicio problemă. Dintre toate construcţiile din zona eliberată pentru ridicarea imobilului Centrului de Experimentări a rămas neatinsă clădirea Personalului, care există şi astăzi. În jurul acesteia s-au încropit, din bolţari, cu acoperiş, fără acoperiş, tot soiul de barăci ale Serviciului Administrativ. „Bineînţeles că le-am dărâmat şi le-am făcut oamenilor alte clădiri, în alte locuri, ceva mai civilizate. Şi aşa am început. Am adus umplutură şi a fost nevoie să deviem nişte conducte. Pe acolo trecea conducta de gaze, care alimenta uzina, o conductă mare, Ř 300, căreia a trebuit să-i facem o deviere. Când am deviat conducta, am găsit şi fostul canal de aducţiune de la centrala care a fost pe vremuri la fabrica de hârtie. A fost o centrală belgiană, cu două turbine, cu apă, iazul venea deasupra uzinei, era şi un turn de echilibru acolo. Pe iaz veneau buştenii din munte la fabrică. Era o afacere pe acţiuni făcută de lereşteni.”, descria inginerul Enescu amplasamentul pe care au avut loc intervenţii serioase, pentru a se degaja şi pregăti terenul, în vederea ridicării impunătoarei construcţii.
Proiectul ar fi trebuit să se încheie în 1985, însă finalizarea lui s-a produs trei ani mai târziu. „În 1988, s-a mutat Atelierul de Prototipuri – a fost primul pe care l-am mutat – şi, treptat-treptat, s-au mutat în blocul P+4 atelierele de proiectare.”, a continuat acesta. După încheierea operaţiunii de transfer din uzină în sediul de la marginea platformei, inginerul Dan Enescu a fost trimis în China, ca şef al Service-ului ARO. I-a predat lucrarea lui Aurel Dordea, şeful Atelierului de Prototipuri.