„Cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi” (Matei 7.2). Ştim din Cuvântul lui Dumnezeu un caz, când un om recunoaşte că suferă întocmai cum a făcut şi el pe alţii să sufere. Este Adoni-Bezec, care zicea: „Şaptezeci de împăraţi, cu degetele cele mari tăiate de la mâini şi de la picioare, strângeau mâncare de sub masa mea; Dumnezeu îmi răsplăteşte şi mie cum am făcut” (Judecători 1). De asemenea, Haman a pregătit spânzurătoarea pentru Mardoheu, dar a fost spânzurat el de ea. Iar David a răspuns lui Natan: „Să dea de patru ori înapoi”. Iar dacă veţi număra în viaţa lui David, veţi vedea că patru morţi a avut în familie. Sentinţa pe care a pronunţat-o era sentinţa potrivită legii. Dacă auzi că alţii te judecă într-un fel sau altul, face să te gândeşti că aceasta ar putea să fie urmarea faptului că şi tu ai judecat nedrept. Se poate ca într-un lucru tu să fii mai greşit decât acela pe care-l judeci. Sunt persoane care judecă aspru pe alţii. Sunt femei abătute de la cinstea căsniciei, dar ele critică aspru pe cele care au făcut acelaşi lucru. Poate că în felul acesta caută să-şi astupe glasul propriului cuget. Principiul evangheliei este însă că, în ceea ce judeci pe altul, tu să fii fără vină; altfel eşti un făţarnic care te condamni singur. Ia seama ca nu cumva ceea ce la altul este un gunoi la tine să fie o bârnă! „Cum poţi tu să zici: lasă-mă să scot paiul din ochiul tău?” În Matei 7.1 se spune: „Nu judecaţi”, iar la Ioan 7.24: „Judecaţi după dreptate”. În Cuvântul lui Dumnezeu nu există contradicţii. Ele pot fi în mintea noastră, dar nu în Cuvânt. În cartea Proverbe 26.4,5 se spune: „Nu răspunde unui nebun după nebunia lui, ca să nu fii şi tu asemenea lui” şi imediat adaugă: „Răspunde unui nebun după nebunia lui, ca să nu fie înţelept în ochii lui”. Nu este nicio contrazicere, pentru că fiecare pasaj trebuie să fie folosit sub călăuzirea Duhului Sfânt; căci, dacă nu ne călăuzeşte Duhul în tot adevărul, mintea noastră poate să rătăcească. Ca să judece după dreptate, credinciosul trebuie să cunoască bine Sfânta Scriptură. A zis Scriptura un lucru, s-a terminat! Pe de altă parte, cine vrea să judece trebuie să fie aspru cu sine însuşi şi îngăduitor cu alţii. Iacov 2.13 spune: „Judecata este fără milă pentru cel ce n-a avut milă; dar mila biruie judecata”. Cine vrea să judece pe altul trebuie să se cunoască bine pe el însuşi. Dacă se va cunoaşte bine pe sine însuşi, în cele mai multe cazuri nu va voi să fie judecător al altora. Trebuie apoi, ca scop, să urmărească îndreptarea şi numai îndreptarea acelora; numai în felul acesta poate să judece după dreptate. Cel mai mare în împărăţia cerurilor. La întrebarea pusă de apostoli, din dorinţa lor de a şti cine este mai mare în împărăţia cerurilor (Matei 18.1-6), Domnul Isus răspunde lămurit că cel mai mare este acela care este robul tuturor, adică cel mai smerit. Ucenicii se cam mândreau cu faptul că ascultaseră chemarea Domnului Hristos şi, pe cât se pare, aveau oarecum tendinţa să se uite de sus la alţii. De aceea au întrebat: Care dintre noi, oameni diferiţi de toţi ceilalţi, va fi cel mai mare acolo?… Prin ceea ce le spune, Domnul Isus le dă de înţeles că nu au dreptul să-i privească de sus pe alţii. Dacă i-o mai fi muşcat vreodată pe ucenici şarpele mândriei, ca să ştie care este mai mare între ei, în mod sigur ei nu au putut uita gestul făcut de Domnul Isus, când a luat un copilaş pe care l-a pus pe genunchii Lui şi le-a spus acele cuvinte atât de limpezi şi de mişcătoare. Este ştiut că fiecare om are gânduri înalte despre sine însuşi, iar aceasta spre nenorocirea lui. Dacă omul ar fi smerit, n-ar zice: „Eu sunt cineva”, sau „Eu am avere”, sau „Eu am cultură”, sau „Eu am educaţie”. Vorbind astfel, ei îi dispreţuiesc pe alţii. Când Domnul Isus ne-a îndemnat să învăţăm de la El, ne-a pus în faţă blândeţea şi smerenia. El n-a spus: „Învăţaţi de la Mine, fiindcă nimeni n-a mai vorbit cum vorbesc Eu!”. Nu; ci a spus: „Învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima” (Matei 11.29). Cine sporeşte în smerenie sporeşte în toate lucrurile. Iar dacă nu sporeşte în smerenie, chiar dacă ar spori în altele, sporul acela, în loc să fie spre binecuvântare, îi poate fi spre mândrie; iar mândria merge înaintea căderii. Cred că lecţia aceasta pe care a dat-o Domnul Isus ucenicilor Săi (Ioan 13.1-7) a rămas neuitată cât au trăit. Cuvântul are mai multe aplicaţii; cred însă că Domnul Isus a făcut şi o lucrare de smerire, pentru că ştia că poate va veni şarpele mândriei să-i muşte pe unul sau pe altul şi atunci să le stea în faţă El Însuşi cu ligheanul în mână. El, Domnul şi Învăţătorul, S-a smerit; atunci şi noi să ne smerim unii faţă de alţii. Câtă nevoie avem să ne smerim faţă de Domnul nostru, să umblăm smeriţi cu Dumnezeul nostru şi să ne smerim unii faţă de alţii! Niciodată nu ne smerim prea mult, oricât de jos ne-am aşeza. Picioarele vin în legătură cu pământul. Şi, oricât ar părea pământul de curat, el totdeauna trebuie să-ţi dea ceva pe picioare. „Sunteţi curaţi, aţi fost spălaţi, dar aveţi nevoie să vi se spele picioarele”, le spune Domnul Isus ucenicilor. În Vechiul Testament, când intra cineva în slujba preoţiei, trebuia să facă o baie generală care nu se mai repeta. Când însă îi venea preotului rândul să facă serviciul la templu, trebuia să-şi spele mâinile şi picioarele în ligheanul de aramă. „Fiţi supuşi oricărei stăpâniri omeneşti, pentru Domnul; atât împăratului (pe vremea când a scris epistola aceasta se afla împărat la Roma), ca înalt stăpânitor, cât şi dregătorilor (adică marilor magistraţi care erau trimişi de împărat în diferite provincii, să judece în numele împăratului), ca unii care sunt trimişi de el să pedepsească pe făcătorii de rele şi să laude pe cei ce fac bine” (1 Petru 2.13,14). Pe vremea Domnului Isus, cei care L-au urât şi L-au răstignit au căutat să-şi arate ura lor şi în faptul că au vrut să-L prindă cu vorba şi să-L încondeieze urât autorităţilor. Evanghelia ne arată cum au încercat să-L pună rău cu autorităţile care stăpâneau atunci în Israel (Matei 22.15-22). Situaţia credincioşilor faţă de autorităţi este bine arătată nu numai în epistola 1 Petru, ci şi în alte locuri din Cuvântul lui Dumnezeu. Despre lucrul acesta scrie şi apostolul Pavel, mai pe larg, în Romani 13.1-7. Cel credincios recunoaşte că aceasta este rânduiala lui Dumnezeu; iar dacă nu te supui rânduielii lui Dumnezeu, nu te supui lui Dumnezeu. Dumnezeu i-a aşezat pe cei ce au în mână conducerea treburilor statului; iar partea celui credincios este să-i ajute, ca Dumnezeu să le dea înţelepciune în posturile de mare răspundere pe care le au, ca să poată conduce poporul cu dreptate.
Adunarea Creştină Betel Câmpulung, strada
Matei Drăghiceanu, nr. 3, Câmpulung Muscel