Mâine, inginerul Teodor Bârzu va fi invitatul lui Emil Hagi, la evenimentul „Câmpulung în amintiri”, ajuns la ediţia a IX-a. Manifestarea din 2015 se va desfăşura într-o atmosferă cu totul specială, prilejuită de împlinirea a 130 de ani de activitate economică pe platforma fostei Uzine ARO. Unul dintre oaspeţii Raid Evenimentului, structurat pe durata a două zile, sâmbătă şi duminică, va fi inginerul Bârzu, care, în urmă cu 30 de ani, a fost implicat în organizarea centenarului construcţiei fabricii de hârtie, pe locul pe care s-a dezvoltat una dintre cele mai frumoase pagini ale industriei româneşti: ARO. Directorul Ioan Giuvelcă l-a însărcinat pe Teodor Bârzu să se ocupe efectiv de pregătirea festivităţilor programate între 14-15 iunie 1985. Destinul a vrut ca inginerul să trăiască momentul în care, în împrejurări total diferite de cele de acum trei decenii, când uzina ajunsese la nivelul maxim al dezvoltării sale, să se afle în centrul unei acţiuni aniversare. 130 de ani de când, la margine de Câmpulung, s-a conturat o activitate de producţie, în ale cărei hale, 72 de ani mai târziu, avea să se construiască maşina care a făcut istorie: IMS 57.
Pentru muscelenii interesaţi să participe la un eveniment deosebit la nivelul comunităţii noastre, un eveniment pe care istoria locală, cu siguranţă, îl va reţine, prezentăm structura Raid Evenimentului, organizat de Muzeul Automobilului Românesc Câmpulung şi Asociaţia Multiculturală „Nicu Hagi”, Secţia IMS Fan Câmpulung:
18 iulie 2015
-ora 13.00: Întâlnirea participanţilor la Poarta nr.4 a fostei Uzine ARO;
-ora 14.00: Acţiune caritabilă la Centrul pentru copii în dificultate Câmpulung;
-ora 15.00: Prezentarea maşinilor în Piaţa Primăriei, urmată de turul municipiului;
-ora 16.00: Muzeul Automobilului Românesc Câmpulung: Simpozion dedicat aniversării a 130 de ani de activitate pe platforma fostei Uzine ARO; Gală de film documentar.
19 iulie 2015
-ora 10.00: Raid pe traseul Câmpulung – Mioarele – Jugur – Câmpulung, urmat de picnic.
Lucrul la carte i-a alinat dorul de soţie
Prezenţa inginerului Teodor Bârzu, care, peste câteva luni, va împlini 90 de ani, la un eveniment conceput după modelul celui din 1985, pe care l-a pregătit până în cele mai mici detalii, demonstrează că în viaţă nimic nu este întâmplător. La capătul a nouă ani de muncă, fostul angajat al Uzinei ARO va prezenta colegilor cartea apărută recent sub semnătura sa, „O viaţă de familie, lucrarea lui Dumnezeu”, „sub îngrijirea şi cu colaborarea familiei Mihaella şi Nicolae Arsenoaia”. Mihaella Arsenoaia, nepoata inginerului Bârzu, fiica surorii sale, Silvia, a contribuit esenţial la apariţia lucrării, în primul rând, prin aşezarea şi îmbunătăţirea materialului trimis de unchiul său la Piaţa Neamţ. Iar soţul acesteia, Nicu, s-a îngrijit ca volumul să vadă lumina tiparului.
Poate, dacă nu ar fi rămas singur în urmă cu zece ani, când şi-a pierdut partenera de viaţă, cel mai drag om, pe care l-a iubit nespus, nu s-ar fi aşezat la măsuţa de lucru, pentru a pune pe hârtie amintirile legate de familie şi serviciu. Munca intensă i-a alinat dorul de soţie, căreia i-a dedicat lucrarea ce va beneficia de o lansare mâine, la Muzeul Automobilului Românesc. De altfel, de la prima pagină, cititorul află dintr-o confesiune emoţionantă a autorului motivaţia care i-a dat putere să-şi ducă la sfârşit memoriile: „Dincolo de sfârşit, ţie, dragă Puşa, îţi dedic această carte.” „Am început să scriu în 2006, la un an după ce a decedat soţia, şi abia acum mi-a sosit cartea.”, ne spunea, în urmă cu trei zile, Teodor Bârzu, bucuros să-şi vadă camera plină de cărţi, din care o parte consistentă a ajuns la prietenii şi apropiaţii de-o viaţă. „Nouă ani am muncit la această carte. Şi nu numai eu, ci şi prietenii şi familia mea.” Măriuca Morariu, din Iaşi, este cea care i-a dat imboldul de a pune cap la cap, într-o formă scrisă, evenimentele din viaţa sa, sentimentele şi amintirile despre oamenii dragi. Teodor Bârzu i-a urmat sfatul, iar scrisul s-a dovedit cea mai bună terapie. Sprijinul Măriucăi nu s-a limitat la îndemnul şi curajul insuflat de a concepe o lucrare prin care acesta îşi deschide sufletul şi dezvăluie cititorilor lucruri personale. Împreună cu mama ei, l-a ajutat pe autor la redactarea şi corectarea materialului amplu. În momentul în care nepoata, despre care am relatat, şi soţul acesteia i-au dat asigurări că tipărirea cărţii va fi ultima problemă a lui Teodor Bârzu, acesta a fost convins să înceapă lucrul, care i-a umplut timpul de nouă ani încoace. „Nepoatei mele, Mihaella, care este profesor de Limba Română şi Limba Engleză (are şi o specializare în lingvistică), i-au trecut prin mână, cuvânt cu cuvânt, cele 350 de pagini… de nu ştiu câte ori a luat cartea la mână, ca să aranjeze frazele. Întâi am trimis manuscrisele care erau verificate o dată de mine. Capitolul I a fost aranjat de Măriuca, de la Iaşi, care m-a încurajat să scriu. Atât de frumos mi-a aranjat textul, încât plângeam când îl citeam. Când mi-a venit manuscrisul de la Iaşi, l-am corectat, l-am trimis înapoi cu corecturile, mi-a fost expediat din nou, după care i l-am dat Mihaellei. A avut şi ea observaţii şi completări, pe care mi le-a trimis la Câmpulung. Am făcut corecturile şi i le-am trimis înapoi, la Piaţa Neamţ.”, ne-a descris inginerul Bârzu traseul manuscrisului, care a parcurs sute de kilometri, dus-întors, pe traseul Câmpulung – Iaşi, Câmpulung – Piaţa Neamţ.
Prietenii de la ARO şi momentele plăcute petrecute alături de ei
Povestea lui Teodor Bârzu, ca angajat al Întreprinderii Mecanice Muscel, a început în anul 1963, când a fost încadrat ca inginer proiectant. La două luni şi jumătate de la angajare, a devenit adjunctul şefului CTC. În 1966, a fost avansat în funcţia de şef al Serviciului CTC pe întreaga fabrică. Cartea scrisă de fostul şef al Controlului pe uzină abundă în amănunte personale despre colegi şi prieteni şi momentele de neuitat petrecute alături de aceştia. Iată un fragment din perioada de început la ARO, în care Teodor Bârzu scrie despre câţiva dintre oamenii apropiaţi:
„La Câmpulung, la fel ca în celelalte locuri de viaţă şi muncă, am adunat mulţi prieteni în jurul nostru. (…) Printre aceştia, s-au numărat câţiva colegi, care s-au mutat în bloc cu noi. Printre aceştia au fost inginerul Constantin Neagu, adjunctul şefului Serviciului Organizare, căsătorit abia cu o lună în urmă cu Emilia (Mili), desenatoare în echipa mea, inginerul Mircea Bolohan, tehnolog la Secţia Transmisii-Montaje, şi inginerul Militon Garcea, tehnolog la Secţia Motor, ambii burlaci.
Cu aceştia am petrecut primul Revelion la Câmpulung. Au mai venit şi prietenii noştri din Ploieşti, finii noştri, Nae Ivan cu Olguţa, şi Ilie Grigorescu, iar din Câmpulung ni s-a alăturat şi inginerul Valu Ţurcanu, tehnolog la Secţia Sculărie. A fost o noapte de neuitat şi, ca de obicei, Puşa a fost la înălţime şi ne-a răsfăţat cu multe bunătăţi: de la mâncare rece de limbă cu măsline, până la saleuri variate, pişcoturi şi prăjituri, tort şi îngheţată. Toate au fost stropite cu ţuică de prune de Muscel, vinul negru „Puterea Ursului” de la Izvorul Dulce, fructată şi lichior de ouă, specialităţile Puşei. Ne-am distrat, am mâncat, am dansat până dimineaţa, când au venit colindătorii cu „Bună dimineaţa la Moş Ajun!” Astfel am încheiat anul 1963 şi am trecut cu bine în 1964.
Cu Costel Neagu, Militon Garcea, Mircea Bolohan şi Valu Ţurcanu am devenit ca fraţii şi am rămas aşa până în ziua de astăzi, când scriu aceste rânduri. În anul 1965, Militon şi Mircea s-au căsătorit cu prietenele lor, Mariana, respectiv, Liana. Vali nu a reuşit să-şi unească destinul cu Lili, fata cu care i-am făcut noi cunoştinţă. Ulterior, el a plecat la Bucureşti şi a ajuns director general al Uzina „Autobuzul”.
Povestesc toate acestea pentru ca cititorii mei să înţeleagă cum, în acele vremuri, în care ocupaţia principală era munca, noi ne foloseam timpul liber, adică de sâmbătă după amiază, până duminică seara (până când s-a decis să muncim şi duminica), pentru a ne simţi bine cu prietenii. Făceam excursii, ne adunam la câte unul şi mâncam, dansam, cântam, astfel că luni, când începeam lucrul, eram relaxaţi şi pregătiţi pentru o nouă săptămână de muncă istovitoare. Mai aveam alte şase zile libere pe an, adică „sărbătorile comuniste”: 1-2 ianuarie, 1-2 mai şi 23-24 august. Concediul de odihnă era greu de obţinut, mai ales în perioada de vară şi, de multe ori, se întâmpla să fii chemat la muncă pentru „interese de plan”. Insist pe aceste aspecte, pentru a scoate în evidenţă faptul că trăiam cu frica de a nu cădea în capcanele politice, care te puteau priva de libertate şi îţi puteau lăsa familia pe drumuri. De aceea, era foarte important să-ţi alegi prieteni loiali, mai ales pentru mine, care eram „însemnat politic”, din cauza tatălui meu, chiar dacă desfăşuram o muncă eficientă şi competitivă, la cel mai înalt nivel. În martie 1968, am fost trimis în Cehoslovacia, la specializare pe service-ul autoturismelor livrate în această ţară.”
Teodor Bârzu va vorbi despre experienţa sa în Cehoslovacia invadată de ruşi
Invazia rusă în Cehoslovacia, eveniment trăit pe viu de Teodor Bârzu, pe când coordona service-ul ARO din ţara amintită, va constitui subiectul principal al discursului pe care îl va ţine mâine, în cadrul manifestării organizate de Emil Hagi. Mai precizăm că, timp de trei ani, Teodor Bârzu a condus activitatea de service ARO M 461, care cuprindea 27 de ateliere din cele trei regiuni ale Cehoslovaciei: Cehia, Moravia, Slovacia. Din 1971, când a revenit în ţară, inginerul Bârzu a deţinut mai multe poziţii de conducere în cadrul întreprinderii câmpulungene: şef al Serviciului CTC, şef al Secţiei de Schimb, al Secţiei Prelucrări mecanice şi montaj, şef al Secţiei Sculărie şi, în partea de final a activităţii sale, încheiate cu pensionarea în anul 1986, a condus Serviciul Organizarea Producţiei. Aşadar, mâine, eveniment memorabil la Muzeul Automobilului Românesc, unde unul dintre veteranii Uzinei ARO ne va ghida într-o călătorie în trecutul pe care nu greşim dacă îl numim, asemenea autorului, „lucrarea lui Dumnezeu”.
„Teodor Bârzu s-a născut în satul Bâznoasa, judeţul Botoşani, la 19 februarie 1926. A făcut şcoala primară în satul natal, având ca dascăli pe părinţii săi, ambii învăţători. A plecat apoi la Botoşani, unde a urmat cursurile Liceului Laurian. În 1945, după terminarea războiului, a susţinut Bacalaureatul, după care a urmat studiile superioare la Facultatea de Electromecanică, în cadrul Institutului Politehnic din Iaşi. Din 1950, când a absolvit facultatea, a lucrat ca inginer, cu funcţii de conducere pe şantierul Canalului Dunăre – Marea Neagră şi în alte întreprinderi din ţară şi din Europa. În întreaga sa carieră şi viaţă, inginerul Bârzu a fost întruchiparea profesionalismului, corectitudinii şi devotamentului, un exemplu de excelenţă şi rigoare la locul de muncă şi în familie.
Scrierea acestei cărţi, la vârsta de peste 85 de ani, a fost o alinare a suferinţei pricinuite de pierderea soţiei şi apoi a doi dintre cei trei fii. Dincolo de povestea reală a vieţii familiei sale, cartea constituie un document-martor al evenimentelor din perioada interbelică şi a comunismului în România, aducând detalii semnificative privind şcoala şi sistemul de educaţie, viaţa satului şi relaţiile sociale, războiul, construcţia Canalului Dunăre – Marea Neagră, diverse alte mari unităţi economice strategice, partidele istorice şi politica regimului comunist, conflicte armate precum cel din Cehoslovacia anului 1968. (…).” Profesor Mihaella Arsenoaia