(continuare din numărul trecut)
Ceea ce le lipseşte creştinilor este credinţa necesară pentru a se folosi de frumoasa lor moştenire. Cei aflaţi sub experienţa dureroasă a Legii n-au nici un izvor de binecuvântare în ei înşişi; deci, au nevoie de o provizie exterioară. Dar avându-L pe Hristos ca Domn, pe Duhul Sfânt ca putere, şi pe Dumnezeu ca Tatăl nostru, ar fi fost subestimate rolul şi locul Bisericii, dacă Cuvântul ar fi făcut şi pentru ea o provizie de psalmi, cântări de laudă şi cântări duhovniceşti. Sfânta Scriptură îl consideră pe creştin ajuns la starea de om mare şi descrie Biserica într-o poziţie de slobozenie înaintea lui Dumnezeu, slobozenie în înţelegerea gândului Său şi încrederea în statornicia dragostei Sale. Ea are parte de bogăţiile harului şi slavei lui Hristos, pentru că Duhul Sfânt locuieşte în creştin şi în Biserică. Conştiinţa unei astfel de binecuvântări se exprimă nu numai în laude, ci şi în zidire reciprocă, prin psalmi, cântări duhovniceşti şi cântări de laudă, intonate din inimă, în cinstea Domnului.
În ultimul capitol din Epistola către Efeseni, suntem îndemnaţi să ne rugăm prin Duhul. Noul Testament nu vorbeşte niciodată de rugăciuni adresate Duhului, ci de rugăciuni făcute prin Duhul. Nu înseamnă că Duhul nu este vrednic de laudă şi de rugăciune, El fiind Dumnezeu egal cu Tatăl şi cu Fiul. De fapt, rugăciunea se adresează şi Duhului Sfânt când se înalţă către Tatăl şi Fiul, dar I-a plăcut Duhului ca, după săvârşirea operei de răscumpărare, să ia o poziţie potrivit căreia rugăciunile să nu-I fie special destinate. El locuieşte în noi, şi a te adresa Duhului ar însemna, fără să-ţi dai seama, să pui la îndoială locuirea Lui în Biserică şi în fiecare credincios. Mulţi creştini se luptă şi se zbat să descopere unde e greşeala lor. Ceea ce le lipseşte este că n-au învăţat să spună, în toată simplitatea: „El a făgăduit şi o va face”. Daţi-mi voie să vă amintesc, pentru încurajare, că, dacă aţi primit de la Domnul o făgăduinţă, ea are aceeaşi valoare ca şi împlinirea ei. Făgăduinţa ne duce direct la Dumnezeu. Dar trebuie să-L cinsteşti prin a crede în acea făgăduinţă şi a asculta de El. Dacă se cere o pregătire, Dumnezeu ştie totul; dacă trebuie ceva clarificat, El va face şi aceasta, numai să contezi pe El. Ultimul pas este să aştepţi în rugăciune ca ucenicii înainte de Rusalii. Mulţi nu primesc, pentru că nu se aşteaptă ca Dumnezeu să le dea. Crede şi încrede-te în Dumnezeu! Apoi, priveşte la El să-ţi dea binecuvântarea.
Plinătatea Duhului – rezultat al predării noastre
Această plinătate ţi-i pusă la îndemână în fiecare zi. Când dorinţa de a rămâne în Domnul Isus necontenit devine tot mai puternică, abia atunci sufletul este călăuzit sa vadă necesitatea unei predări mai adânci, care îl întăreşte şi îi descoperă că, în Hristos, el a murit faţă de păcat şi o rupe definitiv cu toate fărădelegile sale. În timpul acesta, prin puterea Duhului lui Dumnezeu, credinciosul se foloseşte de forţa aceasta minunată din fiinţa lui, datorită căreia, printr-un act de voinţă, îşi poate preda toată viaţa sa din viitor şi poate dispune de ea; credinciosul nu se predă ca să nu păcătuiască, ci, de acum înainte, el este rob al neprihănirii, şi numai al neprihănirii, în totul şi pe deplin. Face acest lucru, având siguranţa plină de bucurie că orice păcat mărturisit şi părăsit îi aduce un câştig real, prin faptul că face loc pentru viaţa şi dragostea Domnului Isus, care vor sălăşlui acolo. Piedica cea mai mare în calea bucuriei cu Dumnezeu este iluzia că mai avem în noi resurse proprii de bucurie. La începutul năzuinţelor noastre după sfinţire, aşteptăm mereu să vedem petrecându-se în noi o mare schimbare. Când înţelegem mai bine ce înseamnă credinţa şi viaţa de credinţă, ne dăm seama că, deşi nu am văzut încă schimbarea aşteptată, putem totuşi să ne bucurăm nespus de ceea ce este Domnul Isus. Aceasta e taina sfinţirii. De ce nu posedaţi deja ceea ce aţi vrea să primiţi de la Dumnezeu? De ce încă nu sunteţi ceea ce ar trebui să fiţi în Domnul Isus Hristos? Oare pentru că vă lipseşte libertatea de a vă abandona în mâinile lui Hristos, de a vă preda acţiunii divine? Nu, ci din pricină că folosiţi această libertate pentru a căuta ajutor acolo unde nu-1 veţi putea găsi, adică în puterea şi efortul propriei voastre personalităţi. Ştii ce zice Scriptura despre libertatea voinţei tale? „Facă-ţi-se după credinţa ta” (Matei 8.13; 9.29), adică în măsura în care te vei preda lui Dumnezeu, El va lucra în tine. Iată ce poate face voinţa, de îndată ce este orientată corect; puterea ei este reală, ai fi tentat să zici „magică”. Cum s-a spus, pe drept, ea are totdeauna ce vrea şi nu se poate să nu aibă. Da, când omul îşi foloseşte libertatea pentru a se preda lui Dumnezeu în întregime, zicându-I: „Nu ce vreau eu, ci facă-se ce vrei Tu”, atunci el obţine ceea ce vrea. În voia sa, se împlineşte voia lui Dumnezeu. Voinţa sa se transpune în Dumnezeu. Ea participă la puterea divină. Ea lucrează cu Dumnezeu, lucrează pentru Dumnezeu şi sfârşeşte prin a deveni credinţa care mută munţii. Pentru ea, nimic nu-i greu. Iată cum orice copil al lui Dumnezeu, în starea sa naturală, poate să aleagă după bunul său plac, viaţa sau moartea; nu că ar avea prin el însuşi puterea de a face această alegere, ci pentru că este cu totul liber fie să se predea acţiunii de răscumpărare a lui Dumnezeu – ceea ce constituie însăşi viaţa veşnică – fie de a lucra ca un copil al cărnii şi sângelui, după voia sa proprie, ceea ce reprezintă însăşi moartea – veşnică.
(continuare în numărul viitor)
Publicat din cartea „Religie sau credinţă?”,
de Nicolae Tonoiu.
Adunarea Creştină Betel Câmpulung, strada Matei Drăghiceanu, nr. 3. Telefon contact: 0745.021.424