Editorialul de marţi
„Muscelean cu cobiliţă”, „Sacagiul urban de la Pompieri”, „Fântâna din parcul-şantier părăsit”, „Ţărănci de Vişoi cu ulcior”, „Nimfe piţi la izvor”, „Fântâna cu cai (putere)”, „Car prin oraş condus de boi”, iată câteva tablouri inspirate de realitatea ultimelor zile, care, cuprinse într-o expoziţie tematică (şi, sperăm, temporară), organizată de aleşii noştri, i-ar face o concurenţă zdrobitoare scumpătăţii de colecţii aduse pe sute de milioane la Câmpulung de şeful Muzeului. Nu mai vorbim de publicul care ar da năvală ca să se recunoască, pe ei şi pe vecinii de suferinţă, în pânzele în ulei – exclus acuarelă, din motiv de lipsă a apei – realizate de artiştii finanţaţi de la bugetul local. Criza apei ar putea constitui o sursă de inspiraţie pentru pictorii de la cenaclul care beneficiază de fonduri publice ca să-şi ţină tabăra de creaţie. Ia puneţi de o expoziţie de picturi bazată pe întâmplări şi fapte reale, ca să rămână moştenire generaţiilor viitoare! ªi ca să nu mai fie obligat Oprea, în lipsa unor creaţii locale valoroase din punct de vedere artistic, să sacrifice fondurile instituţiei şi pe ale comunităţii, ca să umble ca înecatul, uite, după copii ale lui Rembrandt, acum Dali… va urma Picasso şi nici nu ne surprinde.
Nici cei de la cenaclul literar nu pot rata ocazia de a transpune în versuri ori proză frustrarea cauzată de geamătul uscat al robinetului, care eliberează un şuierat a gol, în locul stropilor răcoritori. Sau măcar de a adapta lirica despre apă, de preferat, a se evita când te loveşte o uscăciune a gâtului numai când auzi că s-a întâmplat din nou o avarie la reţeaua Câmpulungului. „Ploua infernal… / Un butoi căutam prin mansarde. / Apel disperat, nimic anormal: / S-a spart iar conducta în luna lui Marte.” Sau Coşbuc, dacă Nichita e prea greu pentru folcloriştii locali, descendenţi ai mocanilor de sub poala muntelui: „Stai, iubito, la fântână / Rece-aşa, cu sticla-n mână, / Lasă-n pacoste gânditul, / Ne omoară ţârâitul.” Sau după frumoasele noastre cântece populare: „La fântâna lui Gheorghiţă se certau două fetiţe, / O bogată şi-o săracă, ziua întreagă, pentru apă.” Sau: „La fântână, la izvor, / Se-ntâlneşte dor cu dor, / Cară apă până mor. / La fântână sub cel fag, / Se-ntâlneşte drag cu drag, / De căruţul cu sticle trag.” Sau creaţii născute după blocurile gri: „Hai, frate, să umplem nişte bidoane / Sub becul de 180 de milioane!” Sau: „Lasă, bade, turma de oi, / Că s-a luat iar apa-n Vişoi!” În caz că vă imaginaţi că e vreuna în Vişoi care are un iubit cioban… reveniţi-vă! Versurile sunt despre cel care supraveghează mioarele la volanul unui Corvette, să zicem, dar poate fi orice marcă de limuzină sport pe care şi-o permite un crescător de animale de succes al zilelor noastre. Asemănarea cu persoane din viaţa reală este pur întâmplătoare.
Nu aşa şi-au cântat tristeţile strămoşii noştri, care compuneau doine în vremuri de restrişte?! „La fântâna lină, tot oraşul suspină!” ori „La Fântâna Dorului / Cum faci faţă omorului?” Vin de la sine când te supără ceva. Ce creaţii minunate s-or fi născut şi acum la cozile interminabile la izvorul din „Kretzulescu”, sub degeţelele terminate cu unghii de plastic ornate cu cristale Swarovski (în fapt, o sticlă ordinară pisată), tastând furibunde pe ecranul I-Phone-ului cu IQ-ul mai ridicat decât al posesoarei! E adevărat că-ţi trebuie şi ceva în „dovleac”, dar nici nu-mi fac griji în privinţa asta. Doar trăim într-un oraş în care toţi sunt deştepţi şi pricepuţi la toate. În special, la îndrugat verzi şi, mai ales, uscate la vreun club de analişti şi analiste care ştiu exact locul, ziua şi ora producerii următoarei avarii la reţeaua de apă.
Plus că atmosfera de basm din parc, propice creaţiei, oferă maximum de inspiraţie: o lumină rozulie emanată de pădurea de stâlpi de iluminat, cu preţul cărora se înlocuia conducta de apă pe un sfert din lungime, te face să uiţi de ce te afli în „Kretzulescu”, la ora aia, în loc să fii în capot, cipilică şi papuci. Dacă nu se lua apa, mai umblai ca un trubadur (nu zic ca un boschetar), sub luna plină din timpul avariei?!
În cazul în care 48 cu 24 de ore, cu o pauză de o săptămână între reprizele de şoc cauzate de întreruperea unui serviciu, în lipsa căruia, o durată atât de lungă, te simţi cel mai jegos om de pe faţa pământului, nu erau de ajuns, câţiva locatari din Vişoi au avut, sâmbătă după amiază, un supliment de două ore de “secetă”. Te lasă inima, nu alta, când dai să deschizi robinetul şi auzi sunetul de infarct. Noroc cu Edilul care a adus în vieţile noastre un pic de emoţie şi un pic de poezie. “Pe cumpănă la fântână, / Scris-am aceste rânduri de mână.”