Iubirea lui Dumnezeu adusă omenirii prin întruparea Domnului Nostru Iisus Hristos este modul cel mai clar de a ne arăta că firea noastră este legată în El cu dumnezeirea. Pentru a putea firea umană să conveţuiască cu dumnezeirea, sau mai bine zis pentru a putea găzdui Harul dumnezeiesc în noi, ni se cere o condiţie primordială, pe care o regăsim în Rugăciunea Domnească: „şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”, cu alte cuvinte iertarea pe care o putem primi de la Dumnezeu, vine în măsura, iertării pe care suntem dispuşi s-o avem faţă de cei care ne-au greşit. Unde este iertarea prezentă, acolo este şi Harul Domnului care vindecă rănile provocate de ură şi dispreţ faţă de semeni. Au fost oameni păcătoşi, răufăcători şi tâlhari care atunci când au primit iertarea vreunui sfânt sau schimbat pe deplin, unii dintre ei ajungând la nepătimire şi sfinţenie. Dar ce se întâmplă cu păcatul răzbunării, păcat care în acest secol pare să fie la loc de frunte, într-o ierarhizare a păcatelor? Ce face atât de rău faptul că urzim mereu în inima noastră acest păcat? Aduce moartea duhovnicească; Sfântul Ioan Sinaitul, în cartea de căpătâi adresată în special monahilor găsim un criteriu revelator al iertării: „Vei înţelege că te-ai eliberat de stricăciune, nu numai atunci când te vei ruga pentru cel ce te-a rănit, nici atunci când îi vei aduce daruri, nici atunci când îl vei chema la masă, ci numai atunci când, aflând de un necaz trupesc sau sufletesc ce a dat peste el, vei fi îndurerat şi vei plânge pentru el ca şi cum ţi s-ar fi întâmplat ţie”. Vedeţi, dragii mei, cum gândeau sfinţii? Câtă dragoste dumnezeiască se află la un om cu adevărat îndumnezeit şi câtă ură poate să fie într-un om care acumulează în inima şi mintea lui acest păcat al răzbunării. Atunci când iertăm şi nu mai avem înlăuntru nostru sămânţa răzbunării, faţă de cei care într-un fel sau altul ne-au mâhnit şi necăjit, în acel moment duhul păcii izvorât din Duhul Sfânt se aşterne în inima noastră şi începem să ne aşezăm duhovniceşte. Măsura pocăinţei noastre este măsura iertării către semenii noştri. Neintoxicându-ne inima cu acest păcat al răzbunării, vom începe să înţelegem rostul nostru pe acest pământ şi vom începe a gusta din bucuriile Împărăţiei lui Dumnezeu, încă din lumea aceasta. La câtă scurtime are viaţa aceasta, chiar nu se merită să lăsăm ura şi răzbunarea, care sunt produsul satanei, să ne batjocorească sufletul. Insist asupra gravităţii acestui păcat, tocmai pentru că este opusul iubirii, al dragostei, şi în el îşi face cuib întunericul. Ce părtăşie, poate să aibă Lumina cu întunericul? ştiu că este foarte greu de a face primul pas în vederea dobândirii împăcării şi iertării, dar nu trebuie să deznădăjduim că Dumnezeu ştie ce ascunde inima noastră…, important este să vrem, să ne punem în valoare voinţa şi restul le rânduie Domnul. Ce câştigăm de la viaţă dacă ne răzbunăm pe cei care ne-au greşit? În loc să urcăm pe o scară a virtuţilor spre apropierea nostră de Patria Cerească, prin ambiţiile noatre cele rele de a arăta celorlalţi cât de „grozavi suntem”, noi de fapt coborâm. Ce greu se zideşte şi cât de uşor se surpă… şi nu ştim cât timp avem la dispoziţie de a îndrepta lucrurile. Aşadar, să facem dovada că merităm numele de creştin şi că lumina Duhului Sfânt primită la botez nu se stinge niciodată. Iar dacă ispita, păcatul şi necazul dau târcoale sufletului nostru, să nu acceptăm frica, pentru că nu suntem singuri. Ce frumoasă şi împlinitoare este ortodoxia! Ce lucrare Sfântă are Biserica prin Tainele ei! Ce uşurare simte sufletul atunci când sub epitrahilul duhovnicului, cu căinţă şi făgăduinţă de îndreptare, omul vine şi îngenunchează. Nimeni să nu se simtă singur, pentru că venirea noastră în lumea aceasta nu este accidentală ci ea s-a desăvârşit în sfatul Sfintei Treimi, iar dacă toţi ne părăsesc, Domnul nu ne părăseşte niciodată, neexistând abandon din parte Lui, ci doar din partea noastră; Noi abandonăm Crucea, noi întristăm pe Duhul Sfânt cu păcatele noastre. Sigur că izvorul răului este satana; însă prea uşor aruncăm totul în seama diavolului, ca noi să nu avem nicio responsabilitate, însă judecata Domnului ne paşte şi pe noi şi pe diavol. Sper că va încolţi în inima noastră dorinţa de a ierta din toată inima noastră pe cei care ne-au greşit şi că răzbunarea nu ne aduce decât moarte peste sufletul nostru. Până data viitoare, vă doresc să fiţi ietători, voioşi şi bucuroşi!
Protosinghelul Serafim Caiea, stareţul Mănăstirii „Negru Vodă” din Câmpulung
Unde este iertare acolo este şi binecuvântare!
