Perez varsă lacrimi pentru musceleni

Editorialul de vineri
De parcă imaginea PSD nu era destul de mototolită de scandalurile de corupţie, de la vlădica naţională, până la opinca judeţeană, s-a găsit un personaj de tristă amintire pentru musceleni să contribuie la ornarea colivei social-democrate cu nişte gogoşi americăneşti. John Perez a fost scos de la naftalină de redactorii unei publicaţii judeţene şi tras de limbă, telefonic, despre cum a fost adus el la ARO, cum a pierdut 12 milioane de dolari din această afacere şi cum a fost împiedicat să facă din epava „fără valoare” exportatorul a 10.000 de maşini ARO, în fiecare an, în Statele Unite ale Americii. De când cu „Instinct primar”, în varianta Tecău, rulând pe micile ecrane şi prin paginile publicaţiilor judeţene şi naţionale, mulţi au trecut cu vederea declaraţiile americanului, care lovesc în PSD. Mai precis în Văcăroiu şi Nicolescu, două nume pe care este indicat să nu le pronunţi în faţa muscelenilor care au lăsat o viaţă la uzină, ca să trăiască ziua în care s-o vadă praf purtat de vânt. Ce-i drept, Văcăroiu şi Nicolescu, altădată embleme ale partidului, nu mai prezintă interes pentru electorat, însă, în situaţia actuală, fragilă pentru PSD, cum n-a fost vreodată, orice „bobârnac” e rău venit.       
Ce spune Perez, fie că e neadevăr, fie că e ironie, fie că e parşivenie din partea lui, reprezintă, clar, o lectură mai interesantă decât dialogul scârbos pus în cârca lui Tecău –  în nicio declaraţie publică n-a spus cu toată gura că n-a scris el porcăriile tipărite sub genericul “senzaţional” – şi ziarista sub acoperire. Dar cum sexul bate orice chestiune serioasă, de fapt, bate orice, acuzaţiile cu care s-a trezit „din morţi” Perez, la nouă ani distanţă de falimentul lui ARO, trec în planul secund. Mai precis, din ştirea săptămânii, ce ar fi trebuit să fie exclusivitatea jurnaliştilor care au stat la taclale cu cumpărătorul uzinei, au trecut pe locul patru, primele trei revenind conversaţiei obscene între şeful CJ Argeş şi cea care i-a întins capcana.
Ce atrage atenţia la prima aruncare a ochilor pe pagina de ziar în mijlocul căreia tronează fotografia unui Perez zâmbitor, ţinând globul pământesc în mână? Un subtitlu care citează o declaraţie a americanului, care spune că preţul plătit pentru cumpărarea Uzinei ARO, 168.000 de dolari, a fost chiar prea mult pentru o fabrică terminată. La el, în America, o firmă falită este o firmă fără valoare. Iar cum ARO „era la pământ”, omul consideră că a dat prea mult pe ea. Totuşi, de ce a luat-o şi cine l-a convins să vină la Câmpulung? Un lider pesedist „drag” foştilor angajaţi ai uzinei, cu care Perez s-a întâlnit, acum 12-13 ani, pe când distribuia vehicule ARO în America Latină şi avea o fabrică de asamblare în Brazilia. Atunci, Văcăroiu l-ar fi întrebat de ce nu cumpără fabrica de la Câmpulung. A urmat o serie de întâlniri, cu Văcăroiu, la Senat, cu Văcăroiu şi Nicolescu, la Piteşti, ocazie cu care i s-ar fi promis sprijin prin comenzi la ARO şi, ce era mai important, ştergerea celor 15 milioane de dolari, datoriile uzinei.
Datoriile nu s-au şters, chestiune pe care Perez a reclamat-o de 150.000 de ori în declaraţiile de presă, pentru fiecare dolar plătit. În schimb, Nicolescu, dacă vă mai ţine memoria, a vrut să şteargă numele ARO definitiv din conştiinţa muscelenilor. Nici nu se răcise bine mortul pe masă, iar Nicolescu ne cerea, cu un tupeu incredibil, să nu mai jelim ARO, să uităm de ARO, să mergem mai departe, întrucât Câmpulungul nu înseamnă numai ARO şi că va avea un viitor fără ARO. Că a însemnat numai ARO o arată ce s-a ales de Câmpulung după închiderea uzinei. La acea vreme, după ce ne îndoctrinase cu viitorul sigur al lui ARO, Nicolescu se sucise la 180 de grade, cu o declaraţie şocantă, prin care îndemna la spălarea creierelor după 50 de ani de ARO la Câmpulung. Dar să nu ne facem sânge rău cu aceste amintiri, căci, vorba românului zilelor noastre, „ţi-am pregătit un pat la noi în celulă”. Tragem nădejde că tovarăşul Tecău l-a învăţat să butoneze Facebook-ul, cu care nici nu-ţi dai seama cum zboară timpul.                 
În orice caz, Perez a avut ocazia din nou să pozeze în salvator al fabricii, al cărui elan de mare investitor, tradus în investiţii de 7 milioane de dolari într-un nou model de ARO şi o grămadă de dealeri care îl aşteptau cu limbile târâş peste Ocean, a fost zădărnicit de cei care au vrut şi au reuşit să taie fabrica în bucăţi şi să-i vândă utilajele. Fără să le pese de angajaţii de la Câmpulung! Nu degeaba s-au născut telenovelele la americanii cu sânge latin! Dar lui, spre deosebire de cei care s-au opus privatizării, ca să rupă hălci din trupul lui ARO, lui îi pare rău de oamenii din Câmpulung. La 11 ani distanţă de momentul cumpărării la exorbitantul preţ de 150.000 sau 168.000 de dolari, cum susţine, Perez ne-a arătat veritabile calităţi de bocitoare pentru soarta  câmpulungenilor, oameni de nota zece. Conduşi, însă, de oameni de nimic. Bine că el n-a fost unul dintre ei!