Cum a devenit naşul celebrului DJ Liviu Hodor: după accidentul din care au scăpat teferi, le-a promis prietenilor de familie că le botează băiatul • La trei luni de la accidentul pe autostradă, în care ocupanţii maşinii puteau să moară, s-a născut băiatul, care a devenit unul dintre faimoşii creatori de muzică de club la nivel internaţional
De treizeci de ani, exceptând câteva perioade scurte, după Revoluţie, când s-a întors acasă, cu gândul de a întreprinde o afacere în localitatea în care s-a născut şi a crescut, Costel Lungu, Costică, aşa cum îl ştiu foştii colegi de la uzină, trăieşte în Canada. În noiembrie 1985, a fugit din ţară, trecând Dunărea cu barca, noaptea, împreună cu Anghel Nedelcu, navigatorul său în competiţiile automobilistice, care l-au consacrat în rândul piloţilor de talie naţională şi nu numai. În Iugoslavia a fost arestat şi pus la munci care i-au măcinat rezistenţa fizică şi psihică, dar speranţa că va simţi, într-o zi, gustul libertăţii nu l-a lăsat să cedeze. Din Iugoslavia, ţară în care drumul lui Costică Lungu s-a separat de cel al tovarăşului de călătorie, care n-a făcut faţă presiunii fugii din România, acesta a luat calea Italiei. Aici, câmpulungeanul a fost primit de bunul său prieten Bruno Cocchi, împreună cu care se ocupa, la fabrică, de recepţia maşinilor ARO destinate Italiei. Având convingerea că aceste repere prezentate succint v-au stârnit curiozitatea de a lectura interviul realizat cu unul dintre cei mai interesanţi foşti angajaţi de la ARO, precizăm doar că, pe parcursul câtorva episoade, ne vom opri la cele mai palpitante secvenţe din viaţa ca un film de acţiune a lui Costică Lungu.
A avut cea mai tare maşină din competiţiile auto, pe care a fost bătaie
Tehnician auto, pilot de raliu şi autocros, şofer al directorului Ion Giuvelcă, într-o perioadă, şofer al ministrului adjunct Frunză, care inspecta ARO şi alte întreprinderi din ţară, din partea Inspectoratului General pentru Controlul Calităţii Produselor, Costică Lungu a acumulat în cei nouă ani lucraţi la fabrică mai multe experienţe decât alţii care au lăsat o viaţă de om între zidurile sale. În vremurile în care făcea naveta la Bucureşti, pentru a aduce la uzină delegaţii de la centru, a avut şi patru miniştri în maşină. Asista la discuţiile acestora, care nu se fereau de el nici când se plângeau de comportamentul despotic şi limbajul vulgar al Elenei Ceauşescu, în special, care îi desconsidera pe cei cu carte.
Să începem povestirea lui Costel Lungu cronologic, cu momentul primului contact cu ARO. La absolvirea şcolii, în 1976, s-a angajat la uzină. În anul următor, la cutremur, era deja în armată. În luna iunie a anului 1978, s-a reîntors la serviciu şi, în iulie, s-a căsătorit. A lucrat, pentru început, la pistă, la Probe şi Încercări şi, după câteva luni, a trecut la Secţia Remedieri, unde se realizau reparaţiile autoturismelor aflate în garanţie. “În ’79-’80, s-a format echipa de competiţii la ARO, al cărei şef am fost.”, reprezintă altă etapă din CV-ul său profesional, domeniu în care a cheltuit foarte mulţi bani, după cum mărturisea, pentru renumele uzinei. Piloţii erau nevoiţi să investească în pregătirea maşinilor din economiile lor, întrucât nu primeau ajutor de nicăieri. Cu toate acestea, tânărul Lungu a avut cea mai tare maşină de la competiţiile auto – făcută cu mâinile lui – mai tare decât cele ale piloţilor de la Colibaşi.
Motorul, de care s-a ocupat special, era piesa de rezistenţă a autoturismului pilotat de Costică Lungu. Cu ce l-a ajutat conducerea fabricii? “Ca să ridici acest motor la nişte parametri, era nevoie de o anumită axă cu came. Am avut o axă cu came de la Renault 12 Gordini, adusă din Franţa, pe care o avea cineva la Braşov, la INMT. Eu am cunoscut-o pe acea persoană. I-am spus în faţă directorului: “Îmi trebuie două axe cu came, brute. Una i-o dau lui, una mi-o face mie.” Eram singurul care avea aşa ceva. În ceea ce priveşte restul adaptărilor, aveam singura chiulasă a lui ARO 10 – cea a motorului de Dacia – care s-a făcut cu supape de ARO 24. Am adus motorul de la 56 de cai putere la 88, dar n-am mai avut aprindere – delcoul nu putea să ridice în turaţie – şi nu-ţi dădea nimeni bani. Aveam probleme… a trebuit arc dublu la supapă. După ce am fugit din ţară, s-au bătut pe motorul meu.”, ne-a povestit cum şi-a îmbunătăţit maşina pentru competiţii.
Tânărul a pus atâta muncă şi suflet în pregătirea autoturismului, încât a reuşit să aducă motorul, care era al lui Dacia, la parametri mai buni decât cei de funcţionare pe automobilul fabricat la Colibaşi. Din acest motiv, concurenţii Uzinelor Dacia nu puteau să-l învingă pe câmpulungeanul aflat la volanul lui ARO 10, maşină mai grea. A adaptat şi carburatorul, întrucât nu putea să concureze cu carburatorul tradiţional. Axa cu came avea o anumită deschidere, care s-a modificat graţie intervenţiilor făcute la maşina lui Costică Lungu. “Avea un unghi foarte ascuţit. şi trebuia benzină. Iar carburatorul care era nu făcea faţă. Atunci, am adaptat un Solex franţuzesc, dar din nou m-am împiedicat de aprinderea electronică. Aş fi putut să duc maşina la 100 de cai putere.”, a mai spus acesta. Era apreciat de angajaţii de la Colibaşi, care erau cu modificările tehnice “în mână”. “Niciodată n-au ştiut ce am în motorul acela. Nimeni. Până când am fugit şi s-a descoperit.”
Navigatorul său a fost Anghel Nedelcu, împreună cu care a trecut Dunărea, în acel memorabil noiembrie 1985. “Lucram în ajunul competiţiilor până seara, la nouă-zece, veneam acasă, dormeam, iar, la şase dimineaţa, eram prezenţi la uzină, fiindcă trebuiau finalizate motoarele. Ne dădeau un pic de benzină, cauciucuri, însă restul cheltuielilor îl făceam din buzunarele noastre, cu toate că în joc era numele ARO.”, a adăugat Costică Lungu, căruia îi revine meritul de a fi realizat prima maşină de raliu “tăiată”. Avea o culoare galbenă şi a cucerit publicul de la prima apariţie pe traseul de concurs cu forma inedită a caroseriei şi spectacolul din teren. şeful Compartimentului Competiţii era inginerul Dragomir, care nu putea să facă nimic fără Costică Lungu.
Avea la maşină numărul 17, s-a răsturnat pe autostradă într-o zi de 17 decembrie şi a părăsit România pe 17 noiembrie
În timpul concursurilor n-a avut niciun incident, nicio răsturnare. În schimb, s-a răsturnat pe autostradă. “Aveam numărul 17 la maşină şi m-am răsturnat în ziua de 17 decembrie a anului 1983.”, a început relatarea unui episod memorabil Costică Lungu, pe care “17” l-a cam urmărit pe parcursul vieţii. Ziua în care a lăsat în urmă România a fost 17 noiembrie 1985. În acea zi de decembrie, când mergea la Bucureşti, tânărul şofer avea în maşină o prietenă de familie, care era însărcinată în a şasea lună şi care i-a spus după accident: “Dacă scapă copilul, tu îl botezi!” şi aşa s-a şi întâmplat: băiatul, care s-a născut în martie 1984, este finul său. Iar finul său este o vedetă a muzicii româneşti şi internaţionale actuale, DJ-ul Liviu Hodor, care l-a şi vizitat de curând.
Într-o iarnă cu zăpezi mari, care îi dădeau înapoi de la curse lungi pe cei mai mulţi dintre şoferii de la uzină, Costică Lungu a fost trimis la Bucureşti, de unde urma să preia o delegaţie de chinezi şi s-o aducă la Câmpulung, pentru recepţia maşinilor. Dacă tot făcea drumul la Bucureşti, i-a luat în maşină pe soţii Hodor, care rămâneau acolo, iar în dreapta sa îl avea pe colegul Anghel Nedelcu. Păţania care l-a marcat s-a petrecut la ieşirea dintr-o porţiune de pădure, prin care trecea autostrada. În acea zi, s-a nimerit să fie un viscol, din cauza căruia nu se vedea nimic. “Am intrat în depăşirea unei Dacii, în urma căreia am mers kilometri, fiindcă nu putea să înainteze. Când am făcut manevra de depăşire, şoferul Daciei a accelerat. La capătul porţiunii de pădure, zăpada viscolită se strânsese într-un morman enorm, care nu s-a văzut. El mi-a lovit partea stângă, maşina mea a plecat în derapaj, fiind şi gheaţă, după care m-am răsturnat.” ARO-ul şofat de Costică Lungu a căzut peste tufele parapetului de pe mijlocul autostrăzii. “Atunci, am strigat la Liviu: “Ţine-o pe Vicky!” şi, într-adevăr, a prins-o. Maşina, efectiv, a rămas cu roţile în sus şi toţi eram în scaune! Încet-încet, ne-am dat drumul în jos… niciodată, în competiţii, n-am avut vreun accident, nu m-am răsturnat, dar s-a întâmplat atunci, pe 17 decembrie 1983.”
La două ore după incidentul de pe autostradă, a trecut prin zonă directorul Ion Giuvelcă şi, cum Costică Lungu n-a mai putut să ajungă la Bucureşti, a trebuit să-i preia el pe chinezi.
Scârbit că nu era recompensat după victoriile la raliuri şi că i s-a refuzat, timp de şapte ani, plecarea la service, în afară, s-a hotărât să fugă din ţară
O perioadă, Costică Lungu a fost şoferul directorului Ion Giuvelcă, împreună cu care făcea naveta pe traseul Câmpulung – Piteşti. Se trezea dimineaţa, la ora cinci, ca să fie la şase la Piteşti, pentru ca, la şapte fără un sfert, directorul să intre pe poarta lui ARO. “Este adevărat că Giuvelcă ne-a dat, într-un fel, concursul, dar, în acelaşi timp, tot Giuvelcă m-a şi dărâmat.” Costică Lungu a argumentat astfel cele afirmate. Victoriile obţinute de acesta erau recompensate cu premii în bani, care, însă, nu ajungeau la el. Nu ajungeau la piloţi, în general, ci erau folosiţi pentru susţinerea cheltuielilor cu echipa de fotbal. Altfel spus, aceşti tineri pasionaţi de raliuri şi autocrosuri consumau bani de la ei, câştigau concursuri, aduceau faimă Uzinei ARO, dar nu vedeau nimic în schimb. “Noi îi ziceam mereu lui Teleleu, de la sindicat: “Dă-ne şi nouă ceva!” Ne dădea un sandviş şi o sticlă de apă minerală.”, relata cu amărăciune acesta, amintindu-şi de tratamentul incorect la care erau supuşi piloţii.
Performanţele la volanul lui ARO l-au propulsat în Campionatul Naţional de Raliu. În primul an, licenţa sa purta numărul 358 şi, după un an, a ajuns la 80. “Am “rupt” tot ce a fost. Că era la Miercurea Ciuc, că era la Tulcea, că era la Sibiu… şi concurau maşini cu motoare de Volvo… dar am bătut tot. Însă cheltuiam bani mulţi. Ce-ţi dădeau? 30 de lei pe zi ca să mănânci, să te întreţii, să plăteşti hoteluri. Dar ne plăcea, fiindcă eram tineri.”
Ideea plecării peste graniţe i-a încolţit în momentul în care s-au acumulat mai multe nemulţumiri. Prima dintre ele: banii proveniţi de pe urma competiţiilor automobilistice, pe care sindicatul îi dirija către fotbal. Alt imbold i l-a dat refuzul conducerii de partid de a-i aproba o detaşare la unul dintre service-urile ARO din străinătate. Ani la rând, numele lui Costică Lungu a figurat pe lista celor propuşi să plece la asistenţă tehnică în afară. Însă, după cum mărturisea, Nicolae Poteraşu, secretarul de partid la nivelul fabricii, nu l-a avut la inimă. Prin ’75-’76, tânărul a fost arestat la Constanţa, fiind prins cu valută. Printr-o împrejurare, pe care naratorul nostru n-a detaliat-o, a scăpat cu bine din tărăşenia care putea să-l coste libertatea. Pedeapsa pentru deţinere de valută era de la 2 la 7 ani de închisoare. Înfunda puşcăria şi cel asupra căruia era găsit un dolar. Asupra lui Costică Lungu s-au găsit 100 de dolari vârâţi în ciorap. “Mai bine te duceai la furat decât să deţii un dolar.”, a adăugat acesta.
Una dintre condiţiile impuse celui interesat să beneficieze de oportunitatea plecării la muncă în străinătate era să fie membru de partid. Costică Lungu nu era membru PCR, dar era dispus să devină ca să poată fi detaşat în afară. Unul dintre cei la urechile cărora ajunsese întâmplarea cu valuta şi arestarea tânărului – asta deoarece Costică Lungu a povestit-o într-o împrejurare, dând-o ca exemplu personal de experienţă riscantă – a dezvăluit-o.
În ziua raliului, a refuzat să concureze. “Giuvelcă să alerge el! Dacă îmi dă Giuvelcă bani, alerg!”
În 1978, Costică Lungu a fost trimis în Portul Constanţa, pentru a asista la încărcarea autoturismelor, împreună cu Gabi Hăsmăşan, care nu mai făcea faţă operaţiunii anevoioase. Ar fi putut să fugă atunci, dar… “Îmi plăcea la uzină, îmi plăcea maşina, îmi plăcea unde lucrez, eram atât de legat.”, spunea Costică Lungu, conştient că unora le vine greu să creadă motivul pentru care n-a făcut pasul când ocazia potrivită era înaintea ochilor săi. În port găseai orice, valută, ţigări, etc. Unul dintre băieţii aflaţi în subordinea interlocutorului nostru – care a reuşit să plece în Italia în locul său – a fost găsit de acesta cu o anumită cantitate de ţigări asupra lui. “Ce faceţi?! Eu am păţit mare necaz în ’75 pentru 100 de dolari! Aveţi grijă, că vă paradesc ăştia!”, i-a avertizat pe cei doi tineri de care răspundea.
Revenind la momentul obţinerii calităţii de membru PCR, lui Costică Lungu i s-a cerut o serie de documente, printre care cazierul, care era curat. În timp ce dădea citire, în cadrul şedinţei, jurământului necesar admiterii sale în partid, acesta a fost întrerupt şi întrebat dacă a fost vreodată arestat. “Da, dar este prima dată când mă întrebaţi. M-aţi întrebat doar dacă am antecedente penale şi v-am spus că “nu”.”, a recunoscut tânărul. Pe atunci, secretar de partid la pistă era Iliescu. “Trebuie să-i spunem lui Poteraşu.”, a zis el. I-a spus lui Poteraşu, acesta s-a interesat la Constanţa despre incident, dar n-a ieşit nimic la iveală. Cu toate acestea, îmi spunea mereu: “Să vedem, să mai analizăm.” Între timp, veneau băieţi de la Buzău, de unde era el… aveau părul lins de grăsime, de ziceai că este uns cu untură, şi te trezeai, după şase luni în uzină, că sunt fie în Columbia, fie în Italia ş.a.m.d. Ei aveau întâietate, nu noi, care am crescut aici. Din 1978, până în 1985, Poteraşu mi-a spus: “Să vedem, să mai analizăm.”, ne-a povestit acesta cum a fost dat înapoi, timp de şapte ani.
În 1985, se ţinea un concurs mare la Câmpulung, “Raliul Muscelului”, la care Costică Lungu trebuia să participe. “Ajung la Hotelul “Muscelul”, unde recepţionerul Bebe Puşco îmi spune: “Costică, am cumpărat program”. Costel Lungu era primul pe listă, numele lui fiind tipărit cu majuscule. “Ce-ai cumpărat?”, l-am întrebat eu. “Cum ce-am cumpărat?! Programul!” “Cât ai dat pe el?” “Doi lei.” Se vindeau în jur de 10-12.000 de exemplare, ceea ce însemnau minimum 20.000 de lei, şi asta datorită numelui cap de afiş, care era extrem de cunoscut şi de iubit. Inclusiv şeful Miliţiei mergea prin ţară, după el, ca să-i vadă evoluţiile la concursuri.
Când a auzit de faza cu programele vândute ca pâinea caldă, Costică Lungu s-a dus glonţ la Teleleu şi l-a întrebat: “Unde sunt banii?” “Care bani?”, a dat în bâlbâială cel de la sindicat. “Banii din programe!” Teleleu a încercat s-o “scalde” că Poteraşu direcţionează fondurile către echipa de fotbal. “Plăteau arbitrii cu banii câştigaţi de noi. “Ţine minte ce-ţi spun! Sâmbătă – raliul era într-o zi de sâmbătă – dacă nu-mi dai bani, şi din urmă, nu alerg! şi nimeni nu va pune mâna pe maşina mea!” “Nu se poate! E problemă!”, se bâlbâia din ce în ce mai tare Teleleu auzind ultimatumul dat de pilotul preferat al publicului.
Costică Lungu şi-a ţinut cuvântul. În ziua raliului, cu o oră înainte să înceapă concursul, văzând că nu apare, Giuvelcă i-a trimis pe mai mulţi la poarta pilotului. “Giuvelcă să alerge el! Dacă îmi dă Giuvelcă bani, alerg!”, a rămas de neînduplecat tânărul. Acel moment a însemnat pierderea serviciului pentru Costel Lungu. “Aveam un serviciu bogat, aglomerat, îmi era drag de ce făceam. Mă ocupam şi de maşină, aveam şi serviciu la Control, făceam şi recepţia maşinilor cu partenerul italian. Eram ameninţat de anumiţi maiştri; unul dintre aceştia era Petre Anghelina, care lucra la Finisări. Făceam multe ca aceste maşini să treacă şi să plece. Pe Bruno Cocchi îl mai înduplecam, fiindcă erau multe probleme, defecte.” Fie nu erau deloc trusele de scule, care, obligatoriu, trebuiau puse în maşinile expediate în afară, fie acestea nu erau complete. Italianul a descoperit în câteva truse că lipseau anumite şuruburi de la aripi. Atunci, Costică Lungu l-a chemat pe maistrul Anghelina. “Foarte arogant, acesta mi-a spus: “Am impresia că tu ai relaţii dubioase cu străinii.” Aceste lucruri au ajuns la director care l-a mutat. Apoi s-a întâmplat şi incidentul cu raliul, care a pus capac. “M-am trezit luni (n.r. după weekend-ul cu raliul, la care interlocutorul nostru a refuzat să concureze) că nu mai lucrez la Control. Obligat, am fost mutat la Asamblări. Nu m-am dus, am intrat în concediu medical.” La foarte scurt timp după ce i-a expirat concediul medical, până să i se desfacă contractul de muncă, tânărul era deja în Iugoslavia, reuşind să treacă Dunărea, alături de camaradul de la competiţii, Anghel Nedelcu.