Dacă luăm Câmpulungul la pas, printre toate monumentele istorice, e drept câte au mai rămas în frumuseţea lor arhitecturală, de care se minunează pelerinii şi vizitatorii care păşesc în urbia noastră, o să avem plăcuta surpriză să vedem, foarte multe biserici şi frumoasă mănăstire, locaşuri de închinăciune şi adevărate oaze ce-ţi pot dărui liniştea şi pacea de care cu toţii avem atâta nevoie, mai ales în aceste vremuri tulburi. Prin ele privim la înaintaşii noştri şi înţelegem că muscelenii ca toţi românii de altfel, sunt cei care au înţeles chemarea lui Dumnezeu, lucrând cu timp şi fără timp pentru mântuire, pentru păstrarea valorilor istorico-culturale, arătându-ne şi demonstrându-ne că toată lucrarea noastră pământească nu rezistă în timp, dacă nu este însufleţită. Când pui suflet aşa cum frumos se exprimă românul nostru, orice lucru trecut prin mâini, sau exprimat prin vorbire, capătă valenţe istorice şi spirituale, iar purtarea, faptele şi vorbele noastre ne pot duce spre fericirea sau osânda noastră veşnică. Aşa că, mare atenţie cum ne trăim viaţa aceasta trecătoare, pentru că din lucrarea ei ne vom osândi sau mântui sufletul nostru. Cel mai important lucru care va supraveţui în veşnicie este dragostea: „Dragostea nu cade nicodată” (I Corinteni 13.8), şi această veşnicie a ei se datorează faptului că dragostea constituie însăşi esenţa Împărăţiei lui Dumnezeu. În tot locul şi în toată vremea au fost, sunt şi vor fi oameni care au înţeles cu adevărat sensul şi scopul vieţii creştine. Aceştia sunt sfinţii care pentru puţinul timp petrecut bine aici pe pământ s-au învrednicit de Patria Cerească, şi ei sunt cei care mijlocesc şi pentru noi înaintea Tronului Prea Sfintei Treimi, pentru mântuirea lumii. Spuneam de frumuseţea spaţiului muscelean, aşezat la poalele Carpaţilor şi aşa cum era de aşteptat, mărgăritarele credinţei nu au întârziat să apară. Printre aceste mărgăritare alese de Dumnezeu se numără şi Sfântul Cuvios Ioanichie, Schimonahul a cărui Sfinte Moaşte au fost aduse prin purtarea şi binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Părinte Calinic, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelui şi aşezate cu mare evlavie în Biserica Mănăstirii „Negru Vodă” la data de 19 ianuarie anul 2013. Acest fericit, cunoscut de toţi credincioşii ca mare nevoitor şi iubitor de Dumnezeu, după ce s-a dăruit cu totul vieţii pustniceşti şi a ajuns la desăvârşire, a primit de la Duhul Sfânt darul călăuzirii sufletelor pe calea mântuirii. Fiind lucrător al rugăciunii neîncetate, cuviosul a fost cinstit în timpul vieţii pământeşti de toţi credincioşii şi numărat împreună cu mari isihaşti ai monahismului românesc, numiţi şi sihaştri. După trecerea sa la cele veşnice, Dumnezeu a proslăvit trupul său cu nestricăciunea şi cu facerea de minuni. Astfel, el a rămas în memoria vie a Bisericii, în evlavia ierarhilor, preoţilor, călugărilor şi mirenilor, ca pildă de iubire jertfelnică, de înfrânare, de smerenie şi de iscusită povăţuire duhovnicească. Şi pentru a se cunoaşte mai bine viaţa Cuviosului Ioanichie în câteva cuvinte vă voi reaminti petrecerea minunată şi viaţa sihăstrească, precum şi aspecte care privesc descoperirea şi aşezarea în raclă a moaştelor Cuviosului. Acest sfânt a sihăstrit în Valea Chiliilor în apropiere de Mănăstirea Cetăţuia, în primele decenii ale secolului XVII. Într-o peşteră, pe un versant al muntelui, într-un loc foarte greu accesibil, treizeci de ani cuviosul a înălţat zi şi noapte rugăciuni fierbinţi către Dumnezeu, pentru neamul nostru românesc, dar şi pentru întreaga lume. Căci un monah desăvârşit este un rugător fierbinte pentru toată zidirea lui Dumnezeu. Se spune că Sfântul Ioanichie odată intrat în acea peşteră, nu a mai văzut faţă de om, şi doar ucenicul lui cu ajutorul unei frânghii, cobora pâna la peşteră, un coş cu puţină mâncare şi apă, şi la o vremea rânduită se împărtăşea cu Sfintele Taine. Cum s-a nevoit acolo schimonahul Ioanichie, câte ispite a răbdat şi la ce măsură duhovnicească a ajuns, singur Dumnezeu ştie. Sfântul Ioanichie, în urma marilor sale nevoinţe pentru Hristos, şi-a cunoscut dinainte sfarşitul său, astfel încât, şi-a săpat singur mormântul în peştera în care a vieţuit. Apoi, culcându-se în mormânt, şi-a dat sufletul în mâinile Domnului… iar peştera a rămas părăsită vreme prea îndelungată. Cu trecerea anilor, numele Sfântului Cuvios Ioanichie s-a uitat, iar peştera lui s-a părăsit din cauza muntelui abrupt. În primele decenii ale secolului al XX-lea, coborându-se egumenul schitului cu o frânghie în peşteră, a descoperit osemintele întregi ale acestui mare sihastru, aşezate cu bunăcuviinţă în fundul peşterii. Erau galbene, binemirositoare şi acoperite cu o pânză de păianjen. Deasupra mormântului erau săpate în piatră aceste cuvinte: „Ioanichie Schimonah, 1638”… Aşa se face că moaştele Sfântului Cuviosului Ioanichie, după ce au fost aduse în cimitirul mănăstirii de părintele Pimen Bărbieru în anul 1944 au fost îngropate alături de celelate oseminte ale monahilor trecuţi la Domnul din acest ţinut blagoslovit de Dumnezeu. Pentru pregătirea canonizării şi recunoaşterea vreunui sfânt, Biserica, printr-o comisie specială, analizează, se roagă, cercetează şi constată minunile care nu întârzie să apară atunci când Dumnezeu vrea să proslăvească pe cineva. Prin viu grai, din generaţie în generaţie toată lumea vorbea de sfinţenia cuviosului şi multe minuni pe care oamenii le-au trăit, au făcut ca Biserica să analizeze atent viaţa cuviosului şi după ce sau scos la iveală cinstitele moaşte minunea s-a petrecut. Personal, sunt unul din cei care au avut prilejul şi binecuvântarea de a participa la aşezarea în raclă a sfintelor moaşte. Împreună cu Preacuviosul Părinte Stareţ Modest şi părinţii Sfintei Mănăstiri Cetăţuia, asistaţi de un specialist în ale anatomiei dar şi om credincios al Bisericii, General Prof. Dr. Adrian Barbilian, de la Spitalul Militar Central, am trăit una din cele mai frumoase experienţe duhovniceşti din viaţă. Osemintele cuviosului erau la un loc cu celalte oseminte ale monahilor trecuţi la Domnul. Se putea face distincţia de celelalte oseminte la vedere; moaştele sfântului erau galbene şi frumos mirositoare, aceasta fiind una din proprietăţile care aparţine sfinţilor; ştiţi cum miros florile de mai din ţarină de te îmbată cu mireasma lor? Aşa mireasmă emana cinstitele moaşte ale cuviosului. Minunea a fost că, deşi osemintele au stat toate laolaltă, numai moaştele cuviosului izvorau această mireasmă deosebită. Cu frică, cu emoţie şi cu grijă mare dar şi cu ajutorul domnului doctor s-a reuşit a se reconstitui trupul sfântului. Apoi a fost aşezat în raclă spre închinare, unde cei care vin şi îngenunchează cu credinţă capătă vindecare şi ajutor prin mijlocirea Cuviosului Ioanichie. Mare mângâiere că şi în acest spaţiu binecuvântat ne-a hărăzit Domnul un rugător şi milocitor înaintea Tronului Dumnezeirii. Sunt foarte multe minuni petrecute la racla sfântului şi foarte mulţi credincioşi povestesc cu lacrimi în ochi despre ajutorul sfântului dobândit prin rugăciune. „O, întru tot lăudate Părinte Ioanichie, omul rugăciunii, podoaba sihaştrilor şi a Bisericii dreptmăritoare, nevoitorul din peştera Muntelui Cetăţuia, lumina cea nestinsă a argeşenilor şi muscelenilor, cel ce după îndelungi osteneli ai primit moştenirea veşnicelor bunătăţi ale Cerului, primeşte această smerită cântare de laudă şi, prin rugăciunile tale către Dumnezeu, uşurează-ne necazurile şi supărările, alină-ne suferinţele sufleteşti şi trupeşti şi fii ajutătorul nostru în ziua Judecăţii, ca împreună cu tine să-I cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!” Până data viitoare rog pe Sfântul Cuvios Ioanichie Cel Nou de la Muscel să mijloceasă în rugăciune la Dumnezeu pentru gândul şi nevoia fiecăruia dintre noi, nu înainte de a vă face cunoscut că sărbătoarea Sfântului Ioanichie, anul acesta, începe cu slujba de priveghere, vineri seara, pe 25 iulie, începând cu ora 18.00, iar pe 26 iulie, sâmbătă, se va oficia slujba Sfintei Liturghii, începând cu ora 9.00, la care va participa şi Înalt Prea Sfinţitul Părintele Calinic. Vă invităm să fim împreună la rugăciune şi să cinstim aşa cum se cuvine pe Sfântul cel ocrotitor al Muscelului. Să fiţi sănătoşi şi voioşi!
Protosinghelul Serafim, Stareţul Mănăstirii „Negru Vodă” din Câmpulung
Sfântul cuvios Iordache cel Nou, ocrotitorul Muscelului
