Când eram copil, de Sărbătoarea Naşterii Domnului, mergeam cu steaua, vestind din casă în casă bucuria venirii pe pământ a Pruncului Iisus. Repertoriul era bogat şi printre alte vorbe pe care le rosteam în casa omului era şi această frază: „milostenia cu plâns stâmpără focul aprins”. Erau vorbe simple, înţelepte, gândite şi alcătuite de bătrânii noştri, menite să-l facă pe om să cugete la starea păcătoasă în care se află din cauza păcatelor şi în acelaş timp i se arăta şi ce trebuie să facă pentru a fi iertat şi pentru a îmblânzi mânia Domnului, care cu dreptate vine asupra noastră. Părerea de rău este semnul că mai avem încă, o conştiinţă lucrătoare, vie, care de fiecare dată când greşim ne atenţionează, precum un clopoţel, aceasta fiind primul indiciu că ne dorim îndreptarea. Urmează apoi mărturisirea păcatului înaintea duhovnicului. De câte ori am ocazia, nu voi ezita să mărturisesc că recunoaşterea greşelilor noastre înaintea Domnului, prin Taina Sfintei Spovedanii, este lucrul care te împacă cu Dumnezeu şi cu tine însuţi, bineînţeles dacă o facem sincer şi cu o părere de rău pe măsura păcatelor săvârşite. Începutul nostru duhovnicesc este strâns legat de mărturisirea păcatelor. Adică mărturisirea este expresia faptică a primului moment al pocăinţei. După ce am mărturisit fără ezitare şi ruşine grozăviile făcute, mai trebuie ceva şi anume: împlinirea canonului rânduit, urmând apoi bucuria de a ne împărtăşi cu Preacuratele Taine ale lui Hristos. Acum, că foarte puţin ne mai desparte până la măreţul Praznic al Naşterii Domnului, câţi dintre noi suntem împăcaţi cu Dumnezeu şi avem casa sufletului curată pentru a primi Oaspetele cel Mare, care este Pruncul Iisus? Oare ne-am spovedit sincer? Am îndeplinit canonul rânduit? Ne-am împărtăşit cu Preacuratele Taine ale lui Hristos? Ne-am străduit să arătăm şi altora bucuria credinţei noastre? Am cercetat pe cel aflat în suferinţă şi necaz? Grija cea mare de a avea sărbători înbelşugate cu bucate alese, o vedem în fiecare an, dar să ne primenim sufletul pentru Praznicul ce ne stă înainte, mai puţin. Să aşezăm lucrurile din viaţa noastră într-o ordine corectă şi să vedem mai întâi priorităţile. Să nu inversăm scara valorilor ci să ne îngrijim mai întâi de suflet şi apoi de trup. Să fim oameni responsabili, pentru că vom da seama de cum ne petrecem viaţa. Acum, în apropierea sărbătorilor să fim conştienţi de marea zestre spirituală şi culturală moştenită de la înaintaşi şi să reînvie în sufletul nostru dragostea faţă de Dumnezeu, faţă de aproapele, faţă de neam şi ţară. Dragii mei, să nu lăsăm să ne năpădească influenţe, practici şi obiceiuri străine de Dumnezeu şi lipsite de spiritualitate. Să ţinem la moştenirea lăsată de moşii şi strămoşii noştri, care au fost oameni cu frica lui Dumnezeu, oameni milostivi şi buni, oameni care şi-au iubit ţara şi neamul şi au rezistat în faţa vitregiilor şi a vremurilor tulburi care s-au abătut asupra acestui spaţiu românesc, binecuvântat de Dumnezeu. Povestea un bun prieten că, într-un an, a petrecut sărbătorile de iarnă în Grecia şi învăţat ca la noi cu toate obiceiurile şi datinile străbune, a rămas puţin dezamăgit când a auzit că cei tineri nici măcar nu auziseră de colinde şi obiceiuri de Crăciun; doar un bătrânel stând de vorbă cu el zicea că „colindeţele de care îmi spui se practicau la noi acum o sută şi ceva de ani, acum aşa ceva nu mai există la noi”. Venind în ţară şi povestindu-mi de această drumeţie în Grecia, a realizat cât de bogată este ţara noastră. Ce atmosferă frumoasă de sărbători avem la noi acasă! Fiecare colindă reprezintă oda exprimată în viers şi cânt pentru bucuria Naşterii Pruncului Iisus. Şi pentru a fi şi ceilalţi de lângă noi fericiţi, să nu fim nepăsători şi indiferenţi la necazul şi sărăcia lor. Câtă bucurie este atunci când poţi face fericit pe cel de lângă tine. De aceea, revenind la cuvântul de început referitor la „milostenia cu plâns, stâmpără focul aprins”, cred că ceea ce ne poate salva este tocmai această milă arătată celor din nevoi. Câtă vreme suntem dispuşi să practicăm mila creştină, nu ne va părăsi mila Domnului. Să fim conştienţi de dragostea lui Dumnezeu revărsată asupra noastră şi să ne străduim să fim mulţumitori Domnului pentru acest lucru. Suntem datori a ne respecta unul pe altul şi a trăi în dragoste şi unire; suntem datori să fim solidari şi uniţi la lucrurile cele bune, plăcute lui Dumnezeu şi oamenilor. Să-i mulţumim Domnului pentru tot ce ne-a dăruit şi să-l rugăm ca să nu depărteze mila Sa de la noi. Până data viitoare, vă doresc să fiţi sănătoşi şi voioşi!
Protosinghelul Serafim Caiea, Stareţul Mănăstirii „Negru Vodă” din Câmpulung Muscel
Să ne primenim sufletul!
