37.4 C
Campulung Muscel
17/07/2024

Elevilor români li se dădea halva cu pâine, iar libienii erau ghiftuiţi cu chiftele, unt şi ouă

În timpul crizei din anii ’80, când mâncarea era pe sponci, se făcea o diferenţă nedreaptă între tinerii noştri şi arabii şcolarizaţi la Industrial
Treisprezece ani, Vochiţa Movileanu a trebăluit la cantina de la subsolul clădirii de lângă Primărie, demolată cu aproape trei decenii şi jumătate în urmă, pentru amenajarea actualei pieţe de promenadă şi a „blocului rechinilor”. După ani buni, în care a suportat aburul infernal şi mizeria la bucătăria din centru, din cauza instalaţiilor şubrede, care plesneau deseori, personalul a fost mutat la cantina de la Industrial, în clădirea veche. Aici, interlocutoarea noastră a lucrat încă doisprezece ani. Ca un paradox, la localul care oferea cele mai proaste condiţii de muncă, mâncarea era mai gustoasă, mai consistentă şi mai variantă. În schimb, la şcoală, unde a fost transferată „logistica” bucătarilor, condiţiile de lucru erau incomparabil mai decente, datorită dotărilor moderne. Din păcate, însă, din cauza crizei de alimente, meniul elevilor se „subţiase”, conţinând mai puţine feluri de mâncare şi mai „lungi”. Nu acelaşi regim auster se aplica libienilor veniţi la studii la Câmpulung, care mâncau şi ce era mai bun, şi pe îndestulate. Vochiţa Movileanu îşi aminteşte cu plăcere de petrecerile de Revelion găzduite de sala de mese a Grupului Şcolar Industrial Construcţii de Maşini, la care luau parte profesori şi angajaţi ai Uzinei ARO. După un timp, Revelioanele s-au ţinut la cantina uzinei, iar salariatele de la liceu au fost aduse ca să servească mesenii. „Un magazioner de la uzină ne-a dat, odată, câte o crăticioară cu sarmale şi friptură. De la noi nu luam, dar el, un om cumsecade, ne-a dat şi nouă. Când am terminat de servit, am plecat cu câte o sacoşă plină cu mâncare.”, povestea Vochiţa Movileanu despre caracterul celor de la uzină, care, la încheierea petrecerii de sfârşit de an, nu le lăsau pe fete să plece cu mâna goală.

Fiindcă nu i-a cerut bonul, directorul Ologu a sancţionat-o, trimiţând-o, două săptămâni, la spălătorie

În lipsa spaţiului la unitatea de învăţământ de lângă Primărie, alimentele erau depozitate într-o magazie a Liceului de Fete. „Varza o ţineam în butoaie la „Casa Veche” (n.r. în clădirea Iatsa ARO). Morcovii, ceapa, cartofii… tot în aceste clădiri le depozitam. Dimineaţa devreme, le căram, cu cratiţele, pe stradă, fiindcă n-aveam un căruţ cu care să le aducem la cantină mai uşor. Pe ger, pe lapoviţă, pe ploaie… un picior îl băgam şi pe celălalt îl scoteam prin gheaţă. Din căldura de la subsol ieşeam afară transpirate.”, îşi aminteşte Vochiţa Movileanu acele timpuri, de la care i se trage un păcătos de reumatism, care îi îngreunează bătrâneţea. Odată, când s-a întâmplat să plouă în timpul unui astfel de transport al legumelor cu cratiţa, pe jos, colega „de toartă” şi-a acoperit capul cu o faţă de masă. Când a văzut-o, directorul Ion Ologu nu şi-a putut stăpâni iritarea: „Acum ai pus faţa de masă pe cap şi, la 12.00, mi-o pui mie pe masă, ca să mănânc pe ea!” A prins o răutate pe biata femeie, să n-o mai fi văzut în ochi!” Şi Vochiţa Movileanu a trecut printr-o păţanie cu cel mai aprig director al Grupului Şcolar. I-a servit prânzul fără a-i cere bonul. „El impusese să dea toţi bonul, şi cei de la birouri, fiindcă, atunci, mâncau toţi gratis. Eu nu i-am cerut bonul. Trebuia să-l pună el pe masă, cum îl puneau ceilalţi. Atunci, m-a mutat, două săptămâni, la spălătorie. Mi-a dat pedeapsă.”, povestea aceasta, râzând cu poftă, despre fostul director Ologu.
Spălătoria funcţiona în vechiul imobil din „buza” Voineştiului, unde era şi ferma de porci. Tot acolo au fost amenajate alte dormitoare ale elevilor, în afară de cele din imobilele împrăştiate prin oraş.

Doctorul Puiu şi fratele său, pe când erau elevi, ajutau la preparatul mămăligii

S-a întâmplat, într-o vreme în care nu se găsea făină, ca pâinea să fie înlocuită în meniul elevilor cu mămăliga. Iar mâncărurile au fost adaptate pentru a se potrivi cu surogatul pâinii. „Doctorul Puiu (n.r. ortopedul Viorel Puiu) şi fratele lui, care erau elevi, ne ajutau să facem mămăliga.” În schimbul gestului lor, porţiile de mâncare erau mai generoase, cu mai multă carne. „Scoteam mămăliga din cazanele în care o făceam, o puneam în nişte tăvi de lemn, în care o întindeam frumos, până la margine, după care făceam calupuri. Le-o serveam copiilor cu smântână ori cu costiţă. Apoi se duceau acasă şi le spuneau părinţilor că vor să le dea mâncare ca la cantină.” „Noi avem ce au ei acolo?!”, răspundeau părinţii, majoritatea oameni necăjiţi, care îşi dădeau fiii la o şcoală profesională ca să înveţe o meserie şi să se angajeze cât mai repede. Vochiţa Movileanu n-a uitat cât de recunoscători erau consătenii din Groşani, ai căror copii învăţau la Grupul Şcolar I.M.S. „Ce-mi mulţumeau părinţii fraţilor Puiu! Îmi ziceau că trăiesc bine copiii! S-a dat mâncare foarte bună la cantină.”, îşi aminteşte fosta angajată.
Maria Iuga, bucătăreasa care avea pregătire de cofetăreasă şi cea mai mare experienţă, neamurile ei fiind angajate în oraş, la restaurant, le-a învăţat pe colege meserie. Şcoală de bucătari nu exista în Câmpulung şi, de aceea, de pregătirea personalului se ocupa o salariată a O.C.L.-ului, care îi făcea bucătari pe cei cu aptitudini la locul de muncă.

Administratorul cantinei, Viciu Pitulan, le-a alergat pe angajate din centru până la Gară

Acolo a făcut aceeaşi muncă, însă condiţiile erau diferite. „Aveam două cazane pe abur în care fierbeam mâncarea, iar plita pe care se făceau prăjelile funcţiona cu motorină. Erau alte condiţii. Aveam unde să facem baie şi era o curăţenie impecabilă.”, relata Vochiţa Movileanu, amintindu-şi că se vorbea, pe vremea sa, despre Industrial ca fiind a doua şcoală la nivel naţional, ca număr de elevi, dotări moderne şi facilităţi de cazare şi masă. Bucătăria era alimentată cu carne din ferma proprie a şcolii, de care se ocupau doi îngrijitori. Ce rămânea de la masa elevilor nu se arunca, ci devenea hrană pentru porci, care erau tăiaţi tot acolo unde erau  crescuţi. Totul se făcea în incinta complexului şcolar: creşterea animalelor, tăierea lor, păstrarea cărnii la frigidere, care era folosită în totalitate la preparatele de zi cu zi, fără a ajunge să fie transformată în cârnaţi, şunculiţă şi alte specialităţi, iar untura rezultată din topirea şuncii se folosea la mâncare.
De cantină răspundea administratorul şcolii, Viciu Pitulan, al cărui frate mai mare era administrator la uzină. De fapt, acesta s-a ocupat în tinereţea sa, pe când era necăsătorit, şi de cantina veche din centru. Vochiţa Movileanu ne-a povestit o întâmplare cu Viciu Pitulan, un fel de Cerber de care nicio angajată care avea gânduri să plece cu ceva de la bucătărie nu putea trece. Tentaţia exista, fireşte, fiindcă anii ’80 au însemnat o criză de alimente teribilă, pe parcursul căreia orăşenii care nu aveau gospodărie la ţară „făceau foamea”. Iar, înainte de criză, numai cine câştiga bine mânca bine. Bucătarul le-a dat interlocutoarei noastre şi unei colege a acesteia câte o conservă şi o pâine. Portarul le-a sfătuit să folosească ieşirea prin spatele clădirii. Ghinionul a făcut ca Pitulan, care dormea în internatul imobilului din centru, să le zărească pe cele două angajate, care i-au trezit suspiciunea cu intenţia lor de a folosi altă cale de acces decât cea obişnuită. Norocul lor a fost că el n-a putut să deschidă uşa, iar ele au avut timp să arunce la tomberon mâncarea primită de la bucătar. Le-a chemat la el şi le-a întrebat de ce au vrut să iasă prin spate. „E mai de-a dreptul, ca să ieşim în piaţă, la staţia I.G.O.”, a venit răspunsul lor. „Dacă ne prindea, ne dădea afară.”, spunea aceasta.
Altădată, la fel, când s-a nimerit ca toate fetele de la bucătărie, inclusiv ajutoarele de bucătar, să plece cu câte o bucăţică de ceva în traistă, marmeladă ori unt – luau de sărăcie, fiind lumea n-avea ce mânca, pentru că n-avea unde lucra, iar cei care munceau erau plătiţi cu salarii de mizerie – crezând că Pitulan doarme, s-au trezit cu „zbirul” în faţa ochilor. Nu aveau asupra lor hălci de mâncare, căci lipsa s-ar fi observat a doua zi, ci puţin, cât să ajungă de-o gustare pentru copii. „Fugi pe stradă, cu Pitulan după noi! În dreptul Grădinii Publice, el, alergând ca să pună mâna pe noi, s-a lovit rău de un stâlp. S-a ridicat şi ne-a alergat până la Gară! Pe urmă, el ştie unde s-a băgat, că nu l-am mai văzut. Aşa ne-am întors şi noi. Femeile care erau din oraş s-au dus acasă, eu am venit la Apa Sărată.”, este una dintre păţaniile de la serviciu avându-l ca protagonist pe Viciu Pitulan.
Dacă pierdea maşina, fiind la tura de noapte, când salariatele erau nevoite să-i aştepte pe elevii veniţi de la uzină la douăsprezece noaptea, mergea acasă pe jos, din centru, până la Apa Sărată. Când a fost mutată la Industrial, lucrurile s-au schimbat în bine, deoarece uzina era aproape, iar tinerii care făceau practică la ARO ajungeau mai repede la masă. În plus, s-a eliminat practica la ore târzii şi, astfel, programul personalului de la bucătărie se încheia la ora zece seara. Câţiva dintre colegii pe care i-a avut în sfertul de veac lucrat la cantină: Maria Iosifescu, Nae Nedelcu, Felicia Bulgăruş, Niţă Duţan (bucătar), Emil (magazioner), Valerica, Vetuţa Nicolescu (îngrijitoare la dormitoare), Niculina din Godeni, Marcela Bugheanu, Chiţa Stoica.  
La cantina Grupului Şcolar li s-a permis să mănânce, multă greme, gratis, şi miliţienilor care supravegheau elevii care dădeau examen la finalul şcolii de şoferi. Asta până când s-a supărat directorul Ion Ologu şi a spus „stop”. „Miliţienii erau prietenii noştri. Multora le era frică să se întâlnească cu ei pe stradă. Era unul urâcios. Când l-a văzut, odată, o colegă, Lenuţa, care stătea la una dintre casele din zona „Rândunica”, s-a împiedicat de tomberon şi a vărsat ibricul cu cafea. A profitat că nu era Pitulan ca să o prindă şi a luat cafea gata făcută. S-a ferit de miliţian, gândindu-se că o controlează, dar niciodată nu ne-a controlat nimeni.”, a adăugat aceasta.

Noaptea, libienii veneau băuţi şi mâncau ce pregăteau bucătarii pentru a doua zi

N-a mai fost atât de bine, din punct de vedere al meselor servite la cantină, pentru elevii români, în anii ’80. Criza de alimente a fost mai mult accentuată în momentul sosirii la Liceul Industrial, în 1983, a elevilor libieni, care au fost şcolarizaţi la instituţia câmpulungeană. Între 1983 şi 1987, au fost pregătiţi la Câmpulung 76 de libieni. Trei ani, înaintea pensionării, i-a prins şi Vochiţa Movileanu. „După ce-au venit libienii, nu le-am mai dat aşa mâncare bună. Dimineaţa, elevii noştri mâncau o bucăţică de halva cu pâine, iar libienii mâncau chiftele, ouă şi unt. Măslinele nu le plăceau, ziceau că au şi ei acasă. Le dădeau vreo trei feluri de mâncare. Omul care era de serviciu la porci voia şi el o porţie din mâncarea lor, care era bună şi variată. Dar cei de la bucătărie îndesau cu farfuria mâncarea în cazan, ca nu cumva să apuce bietul om să ia şi el ceva.”, povestea Vochiţa Movileanu.
Libienilor li se amenajase o bucătărie separată de cea a elevilor români, împărţindu-se în două sala cantinei de la Industrial. Nu o dată s-a întâmplat ca arabii să se întoarcă din oraş, băuţi, şi să spargă geamurile. Flămânzi după băutură, intrau în cantină, fără jenă, şi goleau cratiţele de mâncarea pregătită pentru a doua zi. „Bucătarii lăsau de cu seară chiftelele gata preparate. Când era să le prăjească dimineaţa?!” Fiindcă tradiţia le interzicea să consume carne de porc, responsabilul grupului de libieni asista, la abator, la operaţiunea de tăiere a vitei, ca să se asigure că nu este alt fel de carne în farfurie. Ba chiar aveau o plăcere să se ducă încontinuu la îngrijitorul porcilor din crescătoria şcolii şi să-i spună că ei nu mănâncă aşa ceva, pentru că este „spurcat”. „Dacă le rămâneau chiftele – se duceau la bucătari şi controlau ce puneau aceştia de-o parte din ce rămăsese de la masa lor – le luau şi le aruncau la tomberon.”, mai spunea aceasta despre răutatea străinilor.
Libienii aveau dormitoarele într-o clădire separată. „Aveau zile în care se rugau şi, atunci, se îmbrăcau în nişte cămăşi lungi, albe.”, relata Vochiţa Movileanu zâmbind, amintindu-şi cât de straniu arătau în acele haine cu care ieşeau şi prin curte. După încheierea activităţii interlocutoarei noastre la cantină, s-a întâmplat incidentul soldat cu moartea unui om nevinovat, care locuia în apropierea staţiei I.G.O. Străinii au pus ochii pe o fată frumoasă, nepoata victimei, care, ca să scape de ei, s-a refugiat în curtea unchiului. Omul a sărit s-o apere pe fată de libienii care o urmăreau, iar aceştia au tăbărât pe el şi nu s-au oprit până nu l-au lăsat fără suflare. S-a mai auzit în acele timpuri că au batjocorit fete de la noi, dar, cum pe atunci era indicat să te faci că nu ştii, zvonurile au rămas la stadiul unor poveşti din trecut.

Postări asemănătoare

Acest site utilizeaza cookie-uri. Prin continuarea navigarii sunteti de acord cu utilizarea cookie. Pentru mai multe informatii puteti consulta Politica de confidentialitate a datelor personale. Accept Mai mult

error: Content is protected !!