Strategia conducerii uzinei de a atrage cât mai mulţi spectatori la meciurile Muscelului
Spre deosebire de ceea ce se întâmplă astăzi în fotbal – ne referim la susţinerea financiară, asigurată de diverşi oameni de afaceri – în urmă cu o jumătate de secol, muncitorii uzinei, microbişti în mare majoritate, cotizau cu sume modice pentru a întreţine echipa oraşului. Mult mai multă lume venea, în acele timpuri, la meciuri, pentru că şefii întreprinderii, care coordonau activitatea fotbalistică la Câmpulung, ştiau cum s-o atragă. Este adevărat că, pe atunci, nu prea existau alte posibilităţi de relaxare şi distracţie, duminica, însă cei mai mulţi veneau pentru plăcerea de a urmări partide de calitate. O altă categorie de spectatori era formată din muscelenii prezenţi pe stadion pentru spectacolele de muzică populară organizate de directorimea fabricii, împreună cu sindicatul. La fel, o tactică de a umple Stadionul „23 August” Câmpulung o reprezenta organizarea unor meciuri amicale cu adversare pentru care evoluau vedete ale acelor vremuri: Mircea Lucescu, Cornel Dinu, portarul Iuliu Uţu, fraţii Ion şi Victor Nunweiller, Costică Duţan şi mulţi alţii.
Portarul Uţu de la Dinamo: „Măi, copile, îmi dai tu mie gol?!”
Ion Fulga, component al echipei Întreprinderii ARO, dinaintea anului 1958, când s-a angajat la uzină, până în 1973, când s-a lăsat de sport, a avut ocazia să joace împotriva unor fotbalişti renumiţi ai României, care au venit la Câmpulung, pentru meciuri amicale. Strategia conducerii de la ARO urmărea, fireşte, atragerea spectatorilor, care umpleau stadionul până la refuz. Muscelul Câmpulung a disputat meciuri cu Dinamo Bucureşti, care îl avea pe Iuliu Uţu în poartă. „Mai făceam câte un meci cu Dinamo Bucureşti. Atunci, au venit la Câmpulung Lucescu, Dinu, mari fotbalişti. I-am dat gol lui Uţu, din 11 metri. Mi-a zis: „Măi, copile, îmi dai tu mie gol?!” Uţu era un jucător de naţională, împreună cu Lucescu şi Dinu. Mai erau fraţii Nunweiller. Ei toţi au venit la Câmpulung şi au jucat pe stadionul nostru.”, şi-a amintit Ion Fulga.
O altă echipă bună, prezentă în oraşul nostru, a fost Dinamo Bacău, antrenată de Constantin Teaşcă, unul dintre cei mai mari antrenori ai României. „Au venit foarte mulţi, pe timpul meu.”, a adăugat interlocutorul nostru, potrivit căruia cea mai mare implicare în organizarea acestor evenimente o avea Uzina ARO. Într-o zonă specială a tribunei, rezervată personalităţilor vremii – conducerea Sfatului Popular şi a instituţiilor locale – Victor Naghi trona în mijlocul acestora, fiind uşor de reperat din orice parte a stadionului, datorită şepcii albe pe care o purta. Întrebat dacă Naghi nu se băga şi el la o partidă de fotbal, mai ales că era topit după acest sport, Ion Fulga ne-a spus că directorul se limita la câte un şut spre poartă. „Nu le avea cu jocul, dar îi plăcea foarte mult.”. Atât de mult, încât nu era paradă de 23 August, la care să nu-i scoată pe membrii echipei de fotbal, ca să defileze în faţa câmpulungenilor.
Când au pierdut un meci cu Minerul, Naghi i-a transferat pe toţi fotbaliştii la Forjă
Pe cât de mult ţinea la fotbalişti, pe atât de aspru îi sancţiona, când pierdeau vreun meci, în special, cu Minerul, mai cu seamă că Victor Naghi era în concurenţă cu directorul Întreprinderii Miniere. „Ca sportiv, nu te ţineau dacă nu erai cuminte. Dacă ne prindea la „Muscelul”, Naghi ne întreba: „Ce beţi, mă?” „Câte un coniac.” „Repede, să nu pierdeţi meciul! Luaţi şi plecaţi!” Ne înjura şi ne scotea afară. Uzina avea echipă, Mina avea echipă, Colibaşi avea echipă şi era o bătălie puternică între aceste întreprinderi mari, care să fie pe primul loc. Şefii râdeau unul de celălalt. Era concurenţă între Naghi şi directorul de la Mină. Dacă ARO bătea cu 2-0, Naghi îşi punea un carton pe pulpă, pe care scria scorul, i-l arăta directorului minerilor şi striga: „Ce mă doare piciorul!” Când ne-a bătut, odată, Minerul, Naghi ne-a făcut la toţi fotbaliştii notă de transfer la Forjă. Aveam carte de muncă pe locurile unde lucram noi şi carte de muncă de „mutaţi”, ca să nu pierdem meciurile… ne pedepsea. Şi ne-a trimis la Forjă, dar nu ne-a ţinut decât o săptămână… ne-a iertat. Dar ne pedepsea, nu ne lăsa.”, a continuat relatarea lui Ion Fulga.
Însă îi şi recompensa şi, mai ales, îi stimula. Înainte de meciuri, fotbaliştilor li se dădea o primă de 300 de lei. Maiştrii îi mai primeau în brigadă şi, din fondurile acumulate la nivelul acesteia, erau răsplătiţi cu sume cuprinse între 200 lei şi 500 de lei, în funcţie de miza meciului. „Când am ieşit campioni, ne-au dat mai mult. Pentru mine, Naghi a fost un om deosebit.”, mărturisea Ion Fulga, care s-a bucurat de protecţia directorului microbist.
După ce a încheiat cursurile Şcolii Profesionale, Ion Fulga a urmat Liceul „Dinicu Golescu”. Aici a fost coleg cu directorul Victor Naghi, urmând, în acelaşi timp (în intervalul 1960-1964), cursurile serale de liceu. „M-am potrivit cu Naghi şi cu Ştefănescu. Când era câte o lucrare, mă presa: „Hai, mă, fă-i repede, ca să te duci la antrenament.” Era animatorul nostru numărul 1. Şi directorului Ion Solomon îi plăcea fotbalul şi iubea Uzina ARO, era prieten bun cu Naghi.”, a completat acesta. Tot în perioada în care urma liceul la seral, din cauză că pierdea mult timp pe drum, cu deplasările pentru meciuri, colegul Naghi era cel care îi motiva absenţele la şcoală, fiind foarte bun prieten cu directorul de la „Dinicu Golescu”. Ion Solomon îi împărtăşea aceeaşi pasiune şi nu lipsea niciodată de la meciuri.
Mâncarea preferată a lui Naghi, biftecul tartar, pe care fotbaliştii o vomitau la colţul cantinei
Ca să-i ţină în formă, Victor Naghi se ocupa ca membrii echipei de fotbal să fie bine hrăniţi, de aceea, meniul la cantină pregătit pentru aceştia conţinea întotdeauna friptură, şniţele, în general, mâncare consistentă, bogată în proteine. Odată, Naghi a vrut să le facă o surpriză, servindu-le mâncarea lui preferată: biftec tartar. Şi chiar a fost o surpriză, însă neplăcută. „Îmi aduc aminte că ne-a dat o mâncare, odată… Mâncam la cantina uzinei şi… ne-a dat biftec. Biftecul era carne tocată (nepreparată), amestecată cu ouă proaspete, iar această compoziţie se întindea pe pâine. Naghi ne întreba: „E bună?” Noi, toţi, răspundeam: „E foarte bună.”. Apoi vomitam pe afară. „Bă, să-i bateţi pe ăia mâine!” Am rămas în cap cu biftecul lui Naghi. Nu ştiu de unde a învăţat mâncarea asta şi pe unde a mâncat-o, că, înainte de a veni la ARO, a fost director la Călan. Apoi l-a repartizat partidul la Câmpulung. El mânca, îi plăcea, dar noi vomitam, nu mâncasem în viaţa noastră aşa ceva.”, povestea amuzat Ion Fulga.
„Toată lumea juca de plăcere şi am reuşit să menţinem echipa. Era o realizare să joci. Ne deplasam în diferite regiuni ale ţării, după cum fusese făcută împărţirea. Noi am prins să jucăm la Arad, cu CFR Arad şi UTA Arad, după aceea, mergeam la CFR Timişoara şi la UMT Timişoara, apoi veneam la Craiova, unde jucam cu Electroputere. Jucam la Corabia, Calafat, la Bucureşti, cu Dinamo, cu Rapid, la Constanţa, cu Electrica şi cu încă o echipă de acolo, unde aveam un bun prieten, pe Dan Ştefănescu. A fost portar la noi, apoi la Constanţa. Treceam Dunărea cu bacul şi ne duceam la Tulcea, pentru meciul cu Delta Tulcea. Mai jucam pe la Giurgiu, Olteniţa, Călăraşi, am jucat peste tot. La Olteniţa juca Eftimescu, de fel din Câmpulung. Au fost vremuri frumoase, în care, într-adevăr, se făcea sport de plăcere.”, ne spunea fostul component al echipei, care, datorită deplasărilor pentru meciuri, a avut ocazia să vadă o bună parte din ţară.
Şi-a făcut părul blond ca să poată juca în continuare, după ce a fost suspendat
Am păstrat pentru finalul articolului una dintre cele mai mari păţanii prin care a trecut fotbalistul Ion Fulga (exceptând accidentările de la antrenamente şi din timpul meciurilor). Ca să poată să evolueze într-o partidă, după ce a fost suspendat, şefii echipei l-au pus să-şi vopsească părul, însă şmecheria a fost depistată de Federaţia de Fotbal. „De la Sibiu am venit blond. Ne-am certat pe teren, fiindcă se dăduse un 11 metri şi nu trebuia executat. Se dezumflase mingea şi n-avea voie să mai dea şut în ea. Dar, totuşi, a şutat şi a dat gol. Iar golul a fost valabil, moment în care noi ne-am dus grămadă pe arbitri, ca să contestăm. Atunci, mi-au luat mie carnetul şi m-au suspendat. Dar ca să pot să joc în continuare, nea Stelică, delegatul din partea uzinei, m-a dus la coafor şi m-a făcut blond. Cei de acolo nu m-au mai cunoscut. Mi-au scos carnetul meu şi m-au băgat sub numele de Moiceanu, care era puţin mai blond. Aşa am jucat tot meciul. Dar, după aceea, tot m-a suspendat Federaţia. Am fost chemat şi pus să recunosc tot. „Recunoaşte, dacă vrei să joci în continuare, fiindcă eşti tânăr. Pierzi şi e păcat, fiindcă tu eşti fotbalist bun.”, mi-au zis cei de la Federaţie. Prima dată, n-am spus, fiindcă mă învăţaseră cei de aici să nu recunosc. „Orice s-ar întâmpla, nu recunoşti.”, îmi ziseseră. Atunci, m-au suspendat până spuneam adevărul. Am recunoscut: „Eu sunt ăla blond.” Şi m-au lăsat să joc în continuare.”
La 32 de ani, Ion Fulga a pus punct acestei pasiuni, în urma unui accident suferit, nu pe terenul de joc, ci la serviciu. Ocupa funcţia de şef de atelier la Presaj, când una dintre subalternele sale şi-a prins degetele într-un utilaj de lucru. „Naghi a întrebat: „Cine este maistru acolo?” „Maistrul Fulga.”, i s-a răspuns. Atunci, m-a chemat la “vorbitor”. „Ce-ai făcut, mă? Ce-ai păzit?” „Am fost la antrenament.” Nu putea să mă apere în faţa tuturor, în timpul COM-ului. Dar, după ce s-a terminat, m-a luat de gât şi mi-a spus: „Ce era să-ţi fac, mă? Să-ţi zic acolo: Bravo, Fulga?” Atunci, m-am hotărât şi i-am spus şi lui: între fotbal şi serviciu, aleg serviciul.”, a afirmat Ion Fulga, care, în anul 1973, a încheiat activitatea sportivă. După ce a renunţat la fotbal, a activat ca arbitru, calitate în care se deplasa, împreună cu Titi Tănase, şeful arbitrilor, prin comunele muscelene unde fuseseră înfiinţate echipe de fotbal, dar şi prin ţară.
