Buna rânduială din biserică!

Dragii mei,
În articolul de săptămâna  trecută al acestui editorial, vă împărtăşeam câteva reguli de conduită şi de comportament pentru cei care-şi îndreaptă paşii spre Sfânta Biserică; socotesc că au fost de folos şi, de aceea, şi de astă dată, voi încerca de a vă supune atenţiei şi alte lucruri folositoare,  pentru ca binecuvântarea lui Dumnezeu să fie cu noi şi când mergem, dar, mai ales, când ieşim din  Casa lui Dumnezeu. Să nu socotim că, dacă mergem la Biserică, suntem mai presus de ceilalţi, pentru că aceasta este o datorie a fiecărui creştin; dar nici puţin lucru este înaintea lui Dumnezeu mersul la Biserică. Mergând la „Scăldătoarea Siloamului”, care este Biserica, vom dobândi conştiinţă neadormită, pace şi linişte sufletească. Frumos spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, în cuvântul său despre dragoste: „Să nu-ţi întinezi sufletul cu fapte de ruşine şi să nu-ţi spurci sufletul cu gânduri viclene, şi pacea lui Dumnezeu va veni peste tine, aducând iubire. Iar când urmezi faptele cele urâte şi neplăcute lui Dumnezeu, uită-te în oglindă şi ruşinează-te de însuşi obrazul tău”. Toate faptele bune sunt transformate în rugăciune. Cea mai mare rugăciune de mulţumire adusă lui Dumnezeu este prezenţa noastră la Sfânta Liturghie. De aceea, este foarte important să mergem la rugăciune şi la fel de important este şi faptul că, odată intraţi în Sfânta Biserică, doar rugăciunea să fie pe buze, în minte şi în inimă. Atenţia sporită la ceea ce auzim trebuie să ne caracterizeze pe fiecare în parte, încercând să intrăm şi noi în atmosfera de rugăciune.
Gândul nostru să fie doar la Dumnezeu şi nu la grijile lumeşti, pentru că altfel riscăm să risipim toată lucrarea noastră duhovnicească şi să întristăm pe Dumnezeu. Nu vă necăjiţi că nu puteţi înţelege anumite aspecte din sfânta slujbă, lăsaţi inima să meargă înaintea raţiunii şi, atunci, se vor deschide ochii sufletului. Plimbarea prin Biserică fără rost este sminteală, iar ieşirea din Biserică înainte de terminarea slujbei este asemănată cu trădarea lui Iisus Hristos de către Iuda. Vedem foarte mulţi credincioşi, care vin la Sfânta Biserică, aprind o lumânare, dau un acatist, se roagă un pic şi apoi se duc la ale lor, împăcaţi cu gândul că au făcut ceva pentru sufletul lor. Să zicem că cei care merg la serviciu au o scuză în această privinţă, dar ceilalţi ce procupări mai de folos avem, de părăsim Sfânta Liturghie înainte de terminare? Dacă ar veni o mare vedetă în Biserică sau, de ce nu, un preşedinte de ţară, sau cineva pe care tu îl admiri foarte mult, ai sta nemişcat ca să-l asculţi; dar când vine vorba de Împăratul Cerului şi al pământului, de ce nu mai ai aceiaşi râvnă să-L asculţi? Oare, poţi să te îngrijeşti de tine mai mult decât o face El? Aţi auzit cuvintele Evangheliei, care ne încredinţează că vom avea purtarea de grijă a lui Dumnezeu dacă vom fi credincioşi, adică dacă vom crede cu adevărat. Şi adevărat aşa este,  pentru că omul a fost creat din iubirea lui Dumnezeu şi nu-l lasă să sufere sau să aibă lipsă de ceva; Aşadar, să ne facem datoria noastră pentru suflet sau, mai bine zis, să intrăm în normalitate, căci a merge la Biserică, a ne ruga, a posti, a face binele, sunt lucruri care nu ţin de ceva extraordinar, ci de normalitatea de  fi ucenic al lui Hristos. Dacă noi am vedea ce se întâmplă în Biserică la Sfânta Liturghie, dacă am simţi prezenţa lui Iisus Hristos, care este reală la fiecare Sfântă Liturghie, nu am mai ieşi din Biserică; nu am mai vorbi în timpul slujbei, nu am mai judeca pe nimeni, nu ne-ar mai fugi gândul de la rugăciune. Când eram copil, acasă, la părinţi, tata mi-a povestit o istorioară care m-a fascinat mult: “Se  zice că un creştin era atât de rugător şi râvnitor de a împlini poruncile lui Dumnezeu, încât, de fiecare dată când mergea la Biserică, încălţămintea lui nu se uda; păşea pe deasupra pământului, fără să-l atingă. Într-o zi, după ce s-a aşezat la locul său în Biserică, a văzut deasupra catapetesmei un diavol,  cu un zapis mare în mână, care nota numele la toţi cei care vorbeau, şoşoteau şi râdeau în Biserică. La un moment dat, i s-a terminat diavolului zapisul pe care scria şi a început să prindă cu dinţii să mai întindă zapisul pentru a-i scrie pe toţi care nu făceau voia lui Dumnezeu la slujbă. Când a observat bunul nostru creştin ce făcea diavolul, a început să râdă şi imediat i s-a scris şi numele lui pe zapis. Când s-a întors acasă creştinul nostru, pierduse darul lui Dumnezeu de a păşi pe deasupra pământului”. Vă las să meditaţi la această povestioară, dorindu-vă să fiţi sănătoşi şi voioşi!
Părintele Serafim Caiea, Stareţul Mănăstirii Negru Vodă din Câmpulung Muscel!