3.976 este numărul zilelor pe care câmpulungeanul Gheorghe Cotenescu le-a trăit departe de casă, în ţări de pe patru continente, Europa, Africa, Asia şi America de Nord. Din august 1966, până în septembrie 1989, a avut nu mai puţin de 17 detaşări în străinătate, în interes de serviciu, fie la probe, fie la expoziţii, fie pentru munca de service în statele importatoare ale autoturismului fabricat la Câmpulung. Cele 17 deplasări în afara ţării au însemnat aproximativ 11 ani din viaţa tehnicianului Gică Cotenescu, unul dintre pionierii activităţii de service. De altfel, Gică Cotenescu şi Eugen Niţă au fost primii tehnicieni care au plecat de la uzină, la service, peste graniţă. Cu cei doi, maistrul şef de la Montaj, Gică Cotenescu, şi maistrul şef de la Motor, Eugen Niţă, a debutat această activitate importantă a fabricii muscelene, care se obliga prin contractele încheiate cu partenerul străin să acorde asistenţă tehnică. Eugen Niţă a fost trimis în China, stat cu care a început exportul de M 461, iar Gică Cotenescu, în Guineea, după ce, cu o jumătate de an înainte, a testat piaţa turcească, unde maşina câmpulungeană a fost prezentă la o expoziţie organizată la Ismir. Discuţia cu Gică Cotenescu despre ARO, fabrică şi ctitorii ei, începând cu Naghi, până la colegii cu care a făcut echipă în ţară şi în străinătate, este un regal în rândul episoadelor serialului nostru.
Naghi i-a arătat locul aproape de Bucureşti, unde a tratat cu Chivu Stoica construirea maşinii la Câmpulung
De la începutul interviului acordat recent, Gheorghe Cotenescu ne-a mărturisit că ar prefera să vorbească mai mult despre uzină, despre trecutul şi oamenii care au contribuit la ridicarea şi mărirea, nu numai a lui ARO, dar şi a oraşului şi, astfel, la bunăstarea localnicilor. În special, a ţinut să vorbească despre oamenii care l-au ajutat foarte mult, de la angajare şi până în prezent, asta pentru că, după cum spunea zâmbind, pensia de la ARO o are. „Toată activitatea mea se datorează întreprinderii, începând cu Şcoala Profesională, pe care am făcut-o la uzină, şi terminând cu pensia, tot de la uzină.”, povestea Gheorghe Cotenescu, ajustor de meserie, pe care a practicat-o mulţi ani, până la avansarea profesională, după absolvirea Şcolii de Maiştri la Braşov, cu o durată de trei ani. Graţie priceperii sale, Gică Cotenescu a fost selectat şi trimis la Braşov, fiindcă, pe atunci, nu erau maiştri cu şcoală, iar la uzină nu fusese înfiinţată această formă de pregătire. Cu un an-doi înaintea sa, au fost trimişi în acest scop, la Reşiţa ori la Bucureşti, muncitori din întreprindere.
Povestirea lui Gheorghe Cotenescu coboară mult în timp, în vremurile în care fabrica funcţiona ca o secţie a Întreprinderii de Avioane Braşov, unde se montau elice. Echipa bună de muncitori şi tehnicieni de la Braşov, rămasă la Câmpulung, a constituit baza producţiei „de pace” spre care s-a orientat întreprinderea după război. „Uzina s-a dezvoltat datorită muncitorilor, tehnicienilor şi inginerilor români, musceleni sau veniţi din altă parte. N-a luat nimic de-a gata din altă parte. N-a procedat precum Colibaşiul, ci tot ceea ce s-a realizat la noi a fost cu gândirea şi concepţia inginerilor, tehnicienilor şi muncitorilor din uzină.”, insista Gheorghe Cotenescu pe acest adevăr, care deosebeşte fabrica musceleană de vecinii de la Colibaşi. Ca să exemplificăm, uzina de la Colibaşi, unde Gheorghe Cotenescu a avut prilejul de a merge, deţinea o instalaţie de vopsit cumpărată de la italieni. „Uzina a trimis tehnicieni la Colibaşi şi au făcut şi ei o vopsitorie mai modernă. Până atunci, maşinile se vopseau în atelier, apoi se scoteau afară. Noua instalaţie era prevăzută cu bandă. Se transportau de la diferite locuri de muncă, intrau în băi de spălare, degresare, grunduire, pe urmă, se vopseau şi se uscau în cabină.”, descria acesta, pe scurt, una dintre activităţile esenţiale.
În 1952, anul angajării lui Gică Cotenescu la uzină, numărul angajaţilor se situaţia în jurul a 550, concentraţi într-o singură clădire. Interlocutorul nostru a prins inclusiv vremurile în care se fabricau lacăte, continuate cu toate celelalte produse binecunoscute cititorilor serialului nostru. „Am lucrat şi la centrifuge pentru miere, apoi la piese de schimb. În ’52-’53, se făceau flaiere şi ringuri, acele maşini de ţesut utilizate în industria textilă. Dar n-a durat prea mult.”, relata acesta despre începuturile sale la uzină. De la bunuri de larg consum, s-a trecut la piese de schimb. „A fost o perioadă în care uzina a vrut să se axeze pe motociclete, fiind fabricate zece bucăţi. Îmi aduc aminte că eram lucrător începător şi am executat şi eu câteva piese.”, sunt alte amănunte legate de debutul său profesional.
Gică Cotenescu ştie de la Victor Naghi cum s-a născut ideea de a se fabrica automobile la Câmpulung. „Directorul Naghi avea un şofer, cu care a venit la Câmpulung şi care i-a fost alături cât a lucrat la uzină. Odată, i s-a îmbolnăvit şoferul. Naghi m-a ales pe mine ca să-l duc la Bucureşti. Pe drum, printre altele, mi-a arătat un loc aproape de Bucureşti şi mi-a spus: „Aici m-am întâlnit (o întâlnire la secret) cu Chivu Stoica”, care era naşul lui. „Am discutat şi am hotărât să se facă automobile la Câmpulung”. Datorită ideii sale, s-a reuşit acest lucru.”, sunt detalii aflate de la Gică Cotenescu. Iar din poziţia ocupată de tânărul Cotenescu, care avea 21 de ani la data construcţiei IMS 57, acesta a avut propria contribuţie la apariţia primei maşini fabricate la Câmpulung.
Grigore Negoiţă a proiectat dispozitivul care dădea profilul jantei
Un lucru extrem de interesant din evoluţia interlocutorului nostru, petrecut în primii ani de serviciu: Gică Cotenescu a realizat primele jante de maşină la uzină. „Aveau o tehnologie mai deosebită. Lucram pe baza unui plan de operaţii, aveam totul descris, nu făceam eu de capul meu. Venea tabla, după planul de operaţii debitam, apoi trimiteam tabla la recopt, o roluiam şi, după ce făceam un cilindru, o băgam la un dispozitiv care dădea profilul jantei.”, ne-a explicat în ce manieră se lucra în urmă cu mai bine de cinci decenii. Foarte interesantă este şi istoria acestui dispozitiv, cu ajutorul căruia se realiza janta. „Datorită tehnicienilor – şi nu pot să nu-l amintesc pe Grigore Negoiţă – a fost proiectat un dispozitiv cu o rolă mai mare şi două mai mici, prin măsurare, prin rotirea celor două manivele, două role se ridicau, iar una cobora. La această maşină proiectată de Negoiţă şi executată în uzină eu am făcut jantele. După aceea, mergea la strung, se dădeau dimensiunile de la strung, de lăţime a jantei şi, după strung, venea discul, căci noi n-aveam prese în uzină. Şi tot eu, ca să termin produsul acesta, asamblam discul pe jantă. Trebuia să dau vreo 12 găuri… vreo 12 ciocane la fiecare nit. Aceste jante se nituiau manual. Băteam, când era zi de sfârşit de lună, cam de 12.000 de ori, la o sută de maşini. Făcusem eu socoteala, ridicam ciocanul de ordinul tonelor. La sfârşit de lună, lucram două schimburi, categoric, fiind planul care trebuia îndeplinit.”, povestea amuzat Gică Cotenescu, amintindu-şi un episod din tinereţea sa, în care şi-a realizat sarcinile de serviciu în maniera descrisă, până când s-a schimbat tehnologia.
Victor Naghi: „Pentru protecţia muncii, mama să fie, nu iert pe nimeni!”
Venirea lui Victor Naghi a însemnat începutul dezvoltării uzinei profilate pe fabricaţia de automobile. S-au adus utilaje mai moderne, mai productive, s-au construit hale, s-a închegat o echipă de conducere, cu ajutorul căreia Victor Naghi a reuşit să scrie cel mai înfloritor capitol din istoria fabricii şi a Câmpulungului. A contat enorm faptul că era susţinut politic, că avea un cuvânt de spus şi că a fost hotărât să facă treabă. „Politica lui a fost să dezvolte uzina şi oraşul. Unde mergea, cerea pentru uzină şi oraş. Ştia cum să pună problema, ştia cum să ceară. De la o clădire-două şi garajul, a ajuns până la Matriţe.”, astfel i-a rămas întipărit în memorie Naghi lui Gică Cotenescu. Şi chiar mai mult de atât, fiindcă, în afară de această caracterizare cu care cei mai mulţi sunt de acord, fiindcă aşa a fost perceput Naghi de marea majoritate a celor care au lucrat sub conducerea sa, are experienţe personale legate de directorul cu cel mai îndelungat mandat.
„În activitatea sa de director era foarte dur. Vorbea urât, dădea sancţiuni, dar ştia să le oprească. Eram şi eu în Comitetul Oamenilor Muncii. Pe atunci, se acordau prime trimestriale, semestriale şi anuale. Iar sancţiunea era prima pe trei luni tăiată. Dar avea grijă ca, atunci când trecea trimestrul şi trebuia să se acorde aceste prime, să vină cu propunerea în Comitetul Oamenilor Muncii: „Propun anularea sancţiunilor…” Şi astfel le ştergea cu buretele. Anula toate sancţiunile, era un gest omenesc.”, afirma interlocutorul nostru, care a trecut printr-o situaţie similară. Gică Cotenescu a fost un angajat apreciat de Victor Naghi, în mandatul căruia a avut cele mai multe deplasări în străinătate. Dar existau şi păreri care îl influenţau în sens negativ.
„La capătul benzii de montaj, pe role, urca maşina şi se împingea. Acolo trebuia s-o scoţi, să-i porneşti motorul şi să ieşi cu ea. Dar, deseori, se întâmplau mai multe şi venea banda din spate, se cam bloca şi se împingeau maşinile între ele. Când venea pe role, la probe, cădea, iar controlorul era dedesubt. În mod obişnuit, partea inferioară a maşinii la rampă se făcea. Eu trăgeam de plan, să facem şi să iasă maşinile. Controlorul ţinea de partea lui, de calitate. Eu, şi de una, şi de alta. Iar el a reclamat la şeful Controlului: „Era să-mi vină maşina de pe role în cap!” Responsabilul de Protecţia Muncii, Vişoianu, s-a dus la director şi a sesizat că era să moară un angajat. „Sancţiune! Cine este de vină?” „Maistrul!” „25% din salariu!”, a dictat acesta.
Maistru fiind, Gică Cotenescu s-a ales cu sancţiunea. De altfel, un coleg, Ţenţiu, îl avertizase: „Te sancţionează Naghi. Eu îţi scriu sancţiunea: 25% din salariu.” Prin urmare, a mers la inginerul şef Zmadea, care s-a angajat că vorbeşte cu Naghi. În aceeaşi zi, a avut loc o şedinţă de partid, la care au fost prezenţi toţi maiştrii. „Zmadea mi-a spus atunci: „N-am făcut nimic. Naghi este hotărât şi dă drumul sancţiunii.” La acea şedinţă de partid am luat şi eu cuvântul. Pe lângă ce am avut de zis, am ridicat şi problema mea: „Tovarăşul director, dumneavoastră nu aveţi timp să verificaţi, dar oamenii vă aduc la cunoştinţă anumite probleme şi dumneavoastră luaţi măsuri. Referitor la sancţiunea mea, nu este aşa cum aţi fost informat.” Maistrul Cotenescu i-a explicat pe scurt şi, la sfârşitul şedinţei, Naghi i-a dat răspunsul: „Cotenescu, pentru protecţia muncii, mama să fie, nu iert pe nimeni! Dar dacă e aşa cum spui tu… mâine, la 7.00, să fiţi la mine cu toţii!” A doua zi, de dimineaţă, s-au prezentat la director: inginerul Dobre, şeful Serviciului Control, Weber, tot de la Control, Vişoianu, de la Protecţia Muncii, maistrul Gică Cotenescu, şi inginerul Sătârbaşa, ca şef al secţiei în cadrul căreia activa cel sancţionat. Dintre toţi, Gică Cotenescu şi-a prezentat ultimul versiunea, insistând că fenomenul se întâmplă zi de zi, de 7 ori, de 20 de ori, de 30 de ori, câte maşini ies pe bandă. „Se retrage sancţiunea lui Cotenescu şi se sancţionează cu mustrare Dobre, Weber, Vişoianu. Liberi!”, a ordonat Naghi.
Secretarului directorului, Vali Găiduţ, i s-a cerut să retragă sancţiunea, dar acesta a spus: „Cine a dat-o o retrage!” Grija lui Gică Cotenescu de a se anula penalizarea era justificată, deoarece, odată opriţi banii, nu-i mai vedea înapoi. „Lasă, dacă a zis Naghi, e sfânt!” Timpul a trecut şi a venit fişa de plată: Gheorghe Cotenescu, penalizat cu 25%. S-a dus glonţ la Valeriu Găiduţ, iar acesta, la director. Naghi i-a scris ce i-a scris, după care Găiduţ s-a întors la Gică Cotenescu: „Dacă te duci la casierul central al uzinei şi-ţi dă banii ăştia, pe care ţi i-a oprit, mai ai ceva?” „Nu mai am nimic!” M-am dus la casier şi mi-a dat banii. Naghi era omul dreptăţii. Că eram cunoscut, că eram bun, am picat pe bec, sancţiune!”, a încheiat Gică Cotenescu, ale cărui amintiri despre gesturile de omenie de care era capabil Victor Naghi le vom prezenta şi în episodul următor.
