Încă o înviere pe calea Învierii. De la Nain la Caperanum, în drumul Golgotei izbăvitoare. Astăzi, Evanghelia îl surprinde pe Hristos Domnul îmbulzit de mulţime. Strâmtorat de oameni, vindecă curgerea de sânge a unei femei. Pare că întârzie la casa lui Iair, casnicul său – mai marele sinagogii era omul lui Dumnezeu în cetate, rugătorul comunităţii şi tălmăcitorul Legii, întârziere care pentru fiica acestuia înseamnă moarte. Poţi să-ţi închipui cât de subţire zâmbesc oamenii, deştepţii cetăţii ori nevinovaţii ei: uite, e mai grijuliu cu femeia asta nenorocită care nici măcar în sinagogă nu are voie să intre, care nu e chemată în nici o casă şi nu e aşezată la nici o masă… Femeia era în neputinţă de doisprezece ani. Cum Sfântul Luca nu dă date nefolositoare putem deduce din amănunt că şi fetiţa lui Iair nu era departe de această vârstă. Femeia murise lumii cu doiprezece ani în urmă. Acum era vie. Copila nu. După ce femeia mărturiseşte vindecarea ei, lui Iisus i se aduce vestea morţii fetiţei, micuţei domnişoare. Nu se tulbură, în ciuda faptului că se aud chimvalel tristeţii şi graiurile bocitoarelor. Se apropie de casă între şoaptele pline de înţelegere umană: nu mai obosi pe Învăţătorul. Părinţii copilei şi ucenicii Domnului zâmbesc şi ei, cu resemnarea omului care crede că Hristos e DOAR Învăţător. Domnul ştia că El Este Viaţa. De aceea ca Unul Care este Viaţa dăruieşte, dincolo de lecţii despre viaţă, Viaţa veşnică. El nu vindecă boala fetiţei ci-i dăruieşte viaţa. Rămâne singur în faţa morţii, cum singur va rămâne pe Crucea propriei morţi. Semn că moartea nu o împărţim cu nimeni, e ultima încercare, de deznădăjduire prin însingurare. Singur, Hristos e puternic. Noi, oricât de mulţi, fără El, temători şi cârtitori dinaintea morţii, a suferinţei celei de pe urmă. Parcă pentru a alunga comentariile şi laudele familiei ori ucenicilor Săi Mântuitorul îndeamnă la cel mai simplu gest: să i se dea fetiţei de mâncare. Ca să înţeleagă că fata nu e nălucă. Ca să arate că merge mai departe în viaţă. Cum va fi evoluat viaţa ei după acest moment, nu ştim. Ştim însă că Domnul a făcut din învierea ei antrenament minţii umane pentru Învierea Sa.
În urmă cu doar câteva duminici ne bucuram cu văduva din Nain. Dacă Hristos nu învia fetiţa, Iair rămânea văduvit de Dumnezeu. Nu l-ar mai fi primit în amvonul Torrei comunitatea, moartea copilului ori lipsa lui din economia unei familii erau socotite pedepse grele. Ştim că un copil fără părinţi se cheamă orfan. Un soţ fără celălalt, văduv. Nu ştim cum se cheamă părinţii cărora le mor copiii… Dumnezeu nu vrea alta decât Viaţa.
În demersul restabilirii demnităţii copilului, pe care îl trâmbiţăm de ani de zile, am uitat că singurul care ne învie copiii e Hristos Domnul. El poate să elibereze din teamă inimile lor, El poate să crească în ei bucuria Împărăţiei Cerului. Efortul nostru ca părinţi, şi câte eforturi punem la temelia copiilor noştri numai Cel de Sus ştie, rodeşte doar când Hristos Însuşi umple de har lucrarea noastră, deschizând copiilor noştri inima, umplând de har lucrarea lor. Nu e nevoie să ajungă pe patul de moarte pentru a vorbi şi cunoaşte pe Hristos cel Viu. Adepţilor modelului Tarzan în educaţie să le recitim Evanghelia ca să înţeleagă că, prin activitatea sa, Biserica nu propune copiilor un învăţător ci pe Dumnezeul cel Viu. De acesta au nevoie ei pentru ca toată viaţa să le fie Cale spre Înviere. Cine le imprimă copiilor gând de geneză din maimuţă riscă să nu-i ajute să crească mai mult decât maimuţa. Cultura speciei, liană de violenţă.Ţineţi dar de Hristos, statura lui e mântuitoare, e Învierea! El se vrea obosit, pentru aceasta a venit în lume! Obosit de moarte să vindece, prin Învierea Lui, oboseala noastră de moarte!
Pr. Constantin Necula
Nu-L mai obosi pe Învăţătorul… (Luca 8.40-56)
