Tehnicianul Cornel Stoica
Reîntors din Ecuador, după un an şi câteva luni petrecute pe un tărâm plin de exotism şi femei frumoase, unde nivelul de sărăcie era compensat de splendoarea locurilor, Cornel Stoica a fost trimis în Germania. Nemţii, oameni reci, foarte riguroşi, iar ţara, incomparabil mai dezvoltată decât America de Sud. În anii lucraţi în străinătate, câmpulungeanul a trecut de la o extremă la alta, de la căldurile insuportabile din ţările Americii Latine, la frigul pătrunzător din Canada, care i-a venit de hac, într-un final, şi maşinii, nu numai echipei de tehnicieni ai Uzinei. A cunoscut rigoarea şi exigenţa austriecilor, elveţienilor şi nemţilor, bogăţia canadienilor, dar şi comoditatea şi resemnarea localnicilor de pe continentul sud-american, care trăiau sub protecţia divină, cu ce creştea în pom sau în bătătura casei. În cei aproape 16 ani lăsaţi pe meleaguri străine, angajatul Întreprinderii Mecanice Muscel s-a adaptat contrastelor date de specificul vieţii oamenilor şi nivelul de civilizaţie al statelor în care l-au purtat sarcinile de serviciu. Un „amănunt” interesant legat de plecările în străinătate ale lui Cornel Stoica, pe care acesta îl pune pe seama încrederii ce i-o acorda conducerea fabricii, încât să-l trimită în afară, fără temerea că ar putea cunoaşte o străină, din cauza căreia să nu se mai întoarcă acasă: nu era căsătorit în timpul deplasărilor în Austria, Elveţia, Ecuador şi restul Americii de Sud. Abia după ce a revenit din Germania, s-a hotărât să se aşeze la casa lui. „M-am însurat „bătrân”, povestea amuzat fostul angajat al Uzinei, care a pus punct celibatului în 1977, la 37 de ani.
În Germania l-a avut coleg pe Ilie Cicu, apoi pe Gică Roibu
În Germania, Cornel Stoica a lucrat mai bine de trei ani. „Am stat acolo, de uitase Dumnezeu de mine! Trei ani şi două luni, n-am văzut pe mama, n-am văzut pe tata.”, relata câmpulungeanul, care a trebuit să se adapteze noilor condiţii de lucru şi oamenilor cu care a colaborat în tot acest timp. Centrul de desfacere era la Dresda (Dresden Heidenau). „Acolo, aveam capacitate mare de vânzare, erau maşini multe.”, povestea Cornel Stoica. În ciuda acestui fapt, o perioadă, a fost singur în Germania, după care l-a avut coleg pe Ilie Cicu. Acesta n-a stat mai mult de o jumătate de an, după care a venit Gică Roibu. „Un băiat tânăr, fostul meu elev. Eu, la Uzină, eram calfă, cum s-ar zice, iar el era ucenic, la Şcoala Profesională. Mi-a fost elev vreo doi ani, când a dat tot de mine, în Germania. Cu el m-am înţeles excepţional. În general, m-am înţeles bine cu toţi colegii cu care am lucrat.”, a continuat interlocutorul nostru.
Gică Roibu i-a fost alături lui Cornel Stoica un an şi jumătate, după care acesta din urmă s-a întors în ţară. „A fost frumos în Germania – povestea Cornel Stoica – am văzut Potsdam-ul. Când aveam ocazia, mergeam la Tierpark Berlin, cea mai mare grădină zoologică din Europa. Aveai ce vedea. Însă, la Potsdam era frumos, îl cunoşteam mai bine ca la mine în curte. Toate delegaţiile, de directori, de ingineri, care veneau de la Uzină, cereau: „Du-mă la Potsdam!” Şi-i duceam.”, relata Cornel Stoica despre frumuseţea oraşului german, celebru şi datorită Universităţii din Potsdam, ale cărui palate şi parcuri au fost înscrise, 15 ani mai târziu, pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO.
“Frumoasă Canada! Mergeai pe nişte autostrăzi de te pierdeai! Ce ţară bogată!”
Pe cât de cald i-a fost în Ecuador, pe atât de tare a tremurat în Canada, următoarea destinaţie în itinerarul profesional al lui Cornel Stoica. În 1978, o echipă de tehnicieni a fost trimisă de la ARO în Canada, unde Uzina a avut un partener important, cu care a încheiat un contract care prevedea exportul a 1.100 de autoturisme fabricate la Câmpulung. Relaţia cu această ţară s-a legat prin ARO Auto Canada şi a încetat după ce importatorul a dat faliment. Firma canadiană lua automobile din România, după care le distribuia dealerilor.
Odată cu autoturismele ARO, au fost trimişi peste Ocean tehnicieni de la Uzină, care au fost repartizaţi pe zone. Pentru început, au fost detaşaţi şase tehnicieni: Ilie Cicu, Virgil Tarbă, Ştefan Nedelea, Ion Manole, Gheorghe Ilincescu şi Cornel Stoica. Numărul lor a crescut ulterior, ajungând la 12. Plecarea alor noştri în străinătate se făcea numai prin Auto Dacia, în urma unor teste aplicate în funcţie de meseria fiecăruia. O condiţie obligatorie era să ai permis de conducere. Ca o paranteză, de-a lungul vieţii, Cornel Stoica a avut vreo trei Dacii, cărora le-a păstrat numărul. Celor detaşaţi în afară li s-a făcut permis de conducere internaţional, pentru că la străini, altfel, nu aveai voie să conduci.
Virgil Tarbă şi Ştefan Nedelea au părăsit Canada, rămânând până în 1979 ceilalţi, cărora li s-au alăturat alţi colegi: Mihai Popescu, Constantin Ludu, doi tehnicieni care s-au prăpădit cu ani în urmă, Bucur Ţuluca, stabilit în Canada, Victor Nicolae, Gheorghe Dragomirescu, Mihai Trandafir. Echipa din Canada a fost condusă de inginerul Solomon, succedat de inginerul Grumăzescu. Spre deosebire de celelalte ţări, în care Cornel Stoica s-a aflat singur printre străini, în Canada, a fost trimisă o echipă în regulă.
„Iarna, aveam probleme cu maşinile. Când era ger mare, carburaţia, din cauză că nu avea protecţie de preîncălzire, îngheţa pe drum. Au făcut ei nişte adaptări pentru preîncălzirea benzinei, când intra în motor.”, ne povestea Cornel Stoica despre problemele întâmpinate în Canada, din cauza gerului năprasnic.
Cât a stat aici, a învăţat şi franzuţeşte – limbă folosită în Quebec – după germană şi spaniolă, pe care le vorbeşte şi astăzi foarte bine. Din Canada a revenit acasă „forţat”, fiindcă i se născuse unul dintre cei doi băieţi. Fiul avea câteva luni, când s-a întors tatăl din străinătate. „Frumoasă Canada! Mergeai pe nişte autostrăzi de te pierdeai! Ce ţară bogată!” În afară de ARO, canadienii luau şi TV-uri făcute la Autobuzul Bucureşti.
Dacia avea în Ungaria 22 de oameni. ARO, numai unul
Dintre toate ţările în care a fost detaşat cu serviciul, pe trei continente, în Ungaria, activitatea de service i s-a părut a fi cel mai bine organizată, chiar mai bine decât în Germania. În perioada lucrată la unguri, care s-a întins pe şapte ani şi jumătate, Cornel Stoica intervenea numai atunci când erau probleme deosebite. N-a mai pus, vorba românului, „cârca la muncă”. Sediul central al firmei importatoare era la Budapesta, însă musceleanul a fost transferat într-o localitate aflată aproape de graniţa cu România, unde a fost organizată activitatea de desfacere a autoturismelor. Cegléd era situată la 50-60 de kilometri distanţă de la Oradea, spre Budapesta. Ungurii importau masiv din România şi ARO, şi Dacia. „Lotul livrat cam la o jumătate de an era format din 600 de maşini (ARO). Erau şoselele pline de ARO. Mai întâi ARO 24, dar şi ARO 10, după aceea, erau ca furnicile. Aveai impresia că eşti în România.”, a continuat relatarea lui Cornel Stoica. Asta şi din cauză că ungurii n-au fost producători de autoturisme. În materie de vehicule, au fabricat camionul Csepel.
Spre deosebire de locuitorii ţărilor sud-americane, care luau automobilul fabricat la Câmpulung mai mult pentru zonele agricole, principala lor ocupaţie, în Ungaria, maşina era folosită în transportul curent. Ca drept dovadă, şoselele ţării vecine erau înţesate de ARO-uri, depăşite, la un moment dat, de Dacii, după cum povestea Cornel Stoica. Uzinele Dacia aveau detaşaţi în Ungaria 22 de oameni, iar Întreprinderea ARO, unul singur. Tehnicianul era vizitat la anumite intervale de timp de directorul Ioan Giuvelcă, venit în delegaţie.
„Eram în atelier sau unde eram, când mă pomeneam cu copiii şi soţia! Erau maşini care plecau în delegaţie în Germania ori în Franţa şi o anunţau şi pe Geta (n.r. soţia lui Cornel Stoica). Astfel, ajungeau şi ei în Ungaria.”, a continuat acesta.
Vânătorii unguri, posesori de ARO, îl cinsteau cu carne de mistreţ şi căprioară
Datorită apropierii de România, tehnicianul venea acasă de trei-patru ori pe lună. „Plecam dimineaţa la 03.00 şi la 03.00 după-amiază eram acasă. Veneam ca stupul, pentru că ungurii aveau salamuri, caşcavaluri, mezeluri… aveau de toate. Îmi aduc aminte, când am venit odată, de Crăciun… aveam prieteni buni vânători, care îmi aduceau carne de vânat, căprioară şi porc mistreţ. Făceam pachete precum cărămizile, cu care umpleam congelatorul. Am făcut, într-un an, cârnaţii de Crăciun numai din carne de vânat.”, ne mărturisea fostul angajat al Uzinei.
El a ajuns să se împrietenească cu aceştia, datorită maşinii, cu care veneau la revizie. Cornel Stoica îi spunea recepţionerului de la service: „Uită-te la ea, ce mizerabilă e! Cum să-i mai faci treabă în garanţie?!”, apoi se îndrepta spre cel din vina căruia autoturismul ajunsese într-un asemenea hal. „Unde-i puşca?”, îi lua la întrebări românul pe cei pe care îi „mirosea” că sunt vânători. Atunci când auzea din gura celui venit cu autovehiculul la service: „acasă”, intuia că, data următoare, pentru că făcea treabă bună, va fi omenit cu o bucată de carne de mistreţ sau de căprioară pentru friptură. După ce îi preda maşina vânătorului într-o stare impecabilă, bucata devenea o ditamai pulpa, cu care musceleanul umplea frigiderul, scutindu-i pe cei de acasă să mai crească porc. Vânătorii unguri, posesori de ARO, îl întrebau pe Cornel când se întoarce acasă şi, cu o zi-două înainte, îi aduceau carnea.
Dintre toate locurile de pe Glob colindate, în Ungaria i-a plăcut cel mai mult. Şi în America de Sud, datorită “culorii” şi aerului exotic al continentului şi locuitorilor săi, dar Ungaria rămâne prima în topul preferinţelor. După Revoluţie, înainte de a încheia activitatea la Uzină, a mai lucrat câţiva ani la Control. „Am fost bine văzut de directorul Naghi, pentru că am avut numai rezultate bune din străinătate. Şi-i aduceam tot felul de materiale cu care străinii făceau propagandă maşinii ARO. „Ia, uită-te, mă, la ăsta!”, exclama fericit Naghi când citea ce scria în presa străină. Naghi l-a vizitat şi-n Germania, şi-n Austria, şi-n Canada. „Ce-i plăcea lui să mănânce: nişte cârnaţi mici, fierţi, buni rău tare!”, a încheiat nostalgic Cornel Stoica cel mai însemnat capitol al carierei sale la Uzină, cel al detaşărilor în afară, în care a reprezentat onorabil întreprinderea de la Câmpulung.
