Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea… (Ioan 3.1-21)

Personal, cred că Evanghelia acestei Duminici, numită şi dinaintea Înălţării Sfintei Cruci, este una dintre cele mai frumoase declaraţii de dragoste pe care Dumnezeu o face neamului omenesc. Discuţia aceasta tainică, între Hristos şi Nicodim – dovada că şi fariseii se pot mântui, ţine cu dânsa cheia respectului mântuirii celuilalt. Fundamentul mântuitor este dat de Botez: „Adevărat, adevărat îţi spun: dacă cineva nu se naşte din apă şi din Duh, nu poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu. Ceea ce este născut din trup, trup este, iar ceea ce este născut din Duh, duh este” (Ioan 3.5-6). O avertizare asupra realismului Împărăţiei şi a realităţii Botezului. Acest „nu poate intra” obligă să vedem că nu există vârstă exclusă de la Botez. Şi obligă, mai ales, să înţelegem că Taina naşterii de sus ţine de menţinerea vie a Duhului Sfânt, lucrător şi plinitor, în fiecare vârstă a vieţii care devine astfel vârstă de viaţă spirituală, nu doar cifră în actul de identitate. Mai mult, Botezul ne dăruieşte nemurirea, fiindu-ne început veşniciei cu Dumnezeu. Din trup în duh…
Al doilea punct de foc al acestei iubitoare declaraţii dumnezeieşti ţine de prezenţa Crucii în viaţa duhovnicească a creştinului. Eşti creştin cu adevărat atunci când toată viaţa ta creşte în Hristos după regulile Crucii. Ea este semnul prezenţei Fiului Omului – Dumnezeu întrupat, în pustia vieţii acesteia, „ca oricine crede în El să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3.15). Gestul care aduce aminte de aceasta, în cultul creştin, este dat dintâi de ungerea celui botezat cu Sfântul Mir, sub semnul crucii. Doar miruns eşti al lui Hristos, activându-ţi simţurile tale umane pentru a creşte în simţirea lui Dumnezeu, pentru a cunoaşte voia Sa şi conlucra cu El la mântuire.
Iar finalul declaraţiei de dragoste dumnezeieşti e cutremurător: „Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe Fiul Unul Născut, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3.16). Botez, Cruce şi credinţă. Algoritmii Împărăţiei lui Dumnezeu. De unde obligaţia Ortodoxiei de a construi mereu o pastorală inclusivistă, fără ifose. Deseori, în conferinţe sau discuţii particulare aud creştini care exclud creştini de la mântuire. A fi creştin nu este o mândrie – în sensul orgolios al zicerii, ci este un dar. Despre Stareţul Siluan, Părintele Sofronie spune că avea o adâncă şi limpede conştiinţă că răul nu se biruieşte decât cu binele şi că lupta cu silnicie nu duce decât la înlocuirea unei tiranii cu altă tiranie. De aceea, zicea mereu: „În Evanghelie este spus limpede… Când samarinenii au voit să-L primească pe Hristos, Apostolii Iacov şi Ioan au voit să aducă foc din cer spre a-i pierde, însă Domnul i-a oprit zicând: Voi nu ştiţi ai cărui duh sunteţi… Eu nu am venit să pierd pe oameni, ci să-i mântuiesc (Luca 9.52-56). Şi noi, datori suntem să avem numai acest gând: ca toţi să se mântuiască”! Aşa să fie! Pentru că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea…
Pr. Constantin Necula, Sibiu