Una dintre pasiunile lui Gogu Calangiu au fost concursurile de autocros, la care a participat, începând cu ediţia inaugurală a acestui eveniment sportiv în Câmpulung, pe 13 noiembrie 1977, unde s-a clasat pe locul 2, la Clasa ARO 24, şi încheind cu medalia obţinută la Autocrosul ARO, din 22 mai 1988, în organizarea Asociaţiei Sportive Muscelul. Colecţia de fotografii şi obiecte păstrate din perioada în care era angajatul întreprinderii câmpulungene cuprinde o serie de diplome, care atestă performanţele lui Gogu Calangiu la competiţiile de gen. Ca să exemplificăm, prezentăm câteva dintre rezultatele sale: locul 3 la Autocrosul Câmpulung, desfăşurat pe 12 mai 1985, locul 3 pentru echipa ARO – Probe, la etapa a III-a a Autocrosului Bucureşti, pe 19 octombrie 1986, locul 2 tot pentru echipa Probe a Uzinei, la Campionatul Republican de Autocros, Bucureşti, 31 decembrie 1986. Când era „prins” în ţară, mergea la autocros. Aşa s-a întâmplat la întoarcerea din Filipine, când a luat parte la cursa organizată în Grui de Uzina ARO, la conducerea căreia fusese instalat ca director, în 1982, Ioan Giuvelcă.
A participat la inaugurarea Ambasadei României la Bonn
Gogu Calangiu a intrat în concurs, împreună cu Cristel Tonghioiu. A fost ceva de vis, astfel ne-a descris experienţa participării la acest raliu, la finalul căruia a fost chemat de Ioan Giuvelcă, pentru a-l felicita. Tot atunci, directorul tehnic Nicolae Bădescu l-a anunţat că trebuie să se pregătească din nou de drum, de data aceasta, cu destinaţia Germania. Nicolae Bădescu îi fusese profesor lui Gogu Calangiu la Grupul Şcolar Industrial Construcţii de Maşini. Amândoi au plecat în Germania, dar pe rute diferite. Ajunşi la destinaţie, ca să se cazeze împreună, tehnicianul a trebuit să meargă la Frankfurt, unde l-a preluat pe directorul Bădescu, după care au pornit către Köln. După o scurtă perioadă de timp, Nicolae Bădescu a murit într-un stupid accident în Grecia. Ca director tehnic, a venit inginerul Gheorghe Voinescu. Cu toată susţinerea şi interesul acordat, firma importatoare din Köln nu a mai putut fi salvată de la faliment. Cu puţin timp înainte de a ajunge Gogu Calangiu aici, i se pusese sigiliul pe toate bunurile. Atunci, o parte din maşini a fost preluată de un dealer din Overath, iar altele, de o firmă din Düsseldorf.
Gogu Calangiu, Fane Nistoroiu, Petre Şerban, chemat în Germania de interlocutorul nostru, ca să rămână acolo după plecarea celorlalţi, pentru că mai fusese în această ţară şi cunoştea limba, Vasile Pădure, de meserie vopsitor, era echipa de musceleni detaşată cu serviciul în RFG. Gogu Calangiu a rămas la Köln, unde era magazia de piese de garanţie, până s-a lichidat totul, după care a plecat la Düsseldorf, ca să se ocupe de ceea ce se mai putea face. Activitatea sa s-a limitat la reparaţii, mai ales la Overath şi unde era trimis prin service-uri, ca să mai „îndulcească” rana produsă prin falimentul firmei importatoare.
Un lucru plăcut pentru muscelean a fost că şi-a putut aduce soţia şi copilul în RFG, în vizită, în anul 1985. „Când ajungeai la dealeri, în Germania, marea majoritate vorbea de M461. „Nu mai faceţi M461?”, eram întrebaţi.”, ne povestea Gogu Calangiu, în timp ce ne arăta câteva fotografii cu „M-uri” cumpărate de aceştia de la Uzina ARO, pe care le modificau şi cu care participau la diverse întreceri în teren accidentat, extrem de dificil de străbătut, unde câştigătorii erau desemnaţi pe baza punctajelor obţinute la timp şi dificultate.
În Germania, a stat aproximativ un an, până în 1986, şi s-a întors în ţară la cererea sa. Din cauza falimentului, a fost o perioadă grea pentru el, aşa că, împreună cu Fane Nistoroiu şi Vasile Pădure, a optat să revină acasă, rămânând acolo, pe mai departe, Petre Şerban, care s-a mutat la Overath.
O amintire frumoasă cu care a rămas din Germania a fost participarea la inaugurarea Ambasadei României de la Bonn, eveniment la care trebuia să fie prezent şi Nicolae Ceauşescu. Pe fondul unor neînţelegeri politice, preşedintele României, aflat în vizită în Germania Federală, s-a răzgândit şi n-a mai venit la deschiderea Ambasadei. Clădirea, ne spunea Gogu Calangiu, era extraordinar de frumoasă, fiind realizată în întregime din materiale de construcţie româneşti, piatră de Albeşti, lemn adus din România, la fel şi muncitorii care au lucrat la ridicarea ei. Erau luate de la nemţi: lifturile şi instalaţia de supraveghere video.
În Canada, a avut sarcina de a expedia în ţară piesele rămase
Următoarea plecare în străinătate, după întoarcerea din Germania, a fost în Canada, la Montreal. După ce Nadia Comăneci a obţinut nota 10 la Olimpiadă, a existat intenţia – nematerializată, însă – ca maşinii ARO 10, cu care se intra pe piaţa canadiană, să i se dea denumirea Nadia 10. Gogu Calangiu a fost trimis la firma româno-canadiană Terra Power, ca să preia toate piesele care erau pentru garanţie, să le împacheteze în containere şi să le trimită acasă. O parte a pieselor era lăsată pentru a servi la reparaţia autoturismelor în perioada de garanţie, piese pe care Gogu Calangiu le considera necesare să existe în stocul celor de la Dacia, care rămăseseră în Canada. Tot în sarcina tehnicianului Uzinei ARO a intrat demontarea maşinilor de service şi stabilirea unui grad de uzură pentru piese, pe care, la fel, le-a expediat în ţară. La Montreal a stat trei-patru luni, în care şi-a făcut timp să ajungă şi la Cascada Niagara.
În Malta, a instruit un importator de ARO
A revenit în Uzină, unde a lucrat la Demerit, un supercontrol de calitate. „Eu am „jucat” la final: probe funcţionale şi finisări. Realizai un anumit punctaj pe maşină şi tot ce era peste punctaj se penaliza. Cea mai periculoasă – şi generatoare de penalizări – era siguranţa circulaţiei. Dacă aveai ceva la direcţie, de exemplu, acolo te penaliza cel mai puternic. În funcţie de punctele pe care le dădeai pe secţie, le luau din bani, deci, tot în cadrul Uzinei.”, relata acesta. O perioadă a activat în cadrul acestui birou care făcea un supercontrol de calitate.
La un moment dat, la Întreprinderea ARO, a venit pentru recepţia a 36 de maşini ARO 10, cu volan pe dreapta, unul dintre partenerii Uzinei, cel din Malta. Recepţia a fost făcută de Gogu Calangiu, împreună cu mecanicul Eric Cross, după care s-a stabilit că musceleanul va pleca în Malta. Se întâmpla în luna mai a anului 1989. În contractul încheiat între firma din Malta şi Uzină era prevăzut ca ARO să-i plătească angajatului detaşat în această ţară numai diurnă, în timp ce cazarea o suporta partenerul străin. „Ţinându-mă o perioadă mai lungă, primul lucru pe care mi l-a cerut: m-a băgat la probe.”, ne spunea musceleanul, căruia i s-a dat un ARO, pe care trebuia să-l facă să funcţioneze ireproşabil. Maşina era plină de defecţiuni, plus că îi lipseau anumite piese. „Asta a fost prima probă, pe care, dacă n-o treceam, eram trimis acasă.”
Gogu Calangiu a lucrat în garaje şi s-a împărţit între cele două centre, Malta şi Gozo, o insulă care aparţinea de ţara la care ne referim. Distanţele nu erau lungi, fiindcă tot teritoriul Maltei îl parcurgea de la un cap la celălalt în cinci ore. Maltezii luau mai cu seamă ARO 10, fiindcă prezenta avantajul transportării bărcilor, deoarece ocupaţia lor principală era pescuitul. În Malta, a stat un an, timp în care a fost vizitat şi de soţie. Şcolarizare, instrucţie, piese de schimb, garanţie, toate acestea au intrat în atribuţiile sale în perioada petrecută în acest stat. I-a şi plăcut aici, datorită frumuseţii naturale, şi este suficient să facem precizarea că Hotelul „Baluta”, în care era cazat, era situat pe malul Mării Mediterane.
Cu două luni înainte de Revoluţie, patronul din Malta i-a spus că pe Ceauşescu nu-l mai prinde Anul Nou
Cu două luni înainte de Revoluţie, când a avut loc una dintre întâlnirile dintre Gorbaciov şi Reagan, Gogu Calangiu era foarte aproape de zona în care era tras vasul rusesc. „Patronul Michael Altart a venit şi mi-a spus: „George, te duci acasă, că pe Ceauşescu nu-l mai prinde Anul Nou.”, ne-a povestit el. Evident că românul nu l-a crezut, dar, în scurt timp, s-a adeverit acest „scenariu”. Oricum, Gogu Calangiu trebuia să vină în ţară, fiindcă patronul lansase o comandă de peste 30 de maşini, cărora trebuia să le facă recepţia. Într-adevăr, Revoluţia l-a prins în ţară, trimis de patron, când a trăit momentul istoric al înlăturării lui Ceauşescu, despre care auzise în Malta cu două luni înainte.
Un eveniment despre Gogu Calangiu ne-a povestit cu nostalgie a fost Raliul Camel, care s-a ţinut în Malta şi la care patronul a înscris un ARO, după ce musceleanul s-a ţinut de capul lui, până l-a convins. Gogu Calangiu a pregătit maşina, care s-a situat pe locul I la clasă şi II la general. În competiţie a fost încă un ARO 244, pilotat de un bulgar, pe nume Petrov, de la Ambasada Bulgariei în Malta. După acest eveniment automobilistic, în Roma, la Hotel „Academia”, s-a întâlnit cu jurnalistul sportiv Ovidiu Ioaniţoaia, în timpul Campionatului Mondial de Fotbal din Italia, la care a participat şi echipa României. Echipa ARO din Malta a fost invitată la Raliul Camel Trophy 1990 Baikal din URSS, însă Revoluţia a stopat această intenţie, precum şi pe aceea de a lua legătura cu ziaristul Sorin Satmari, în vederea realizării unui reportaj despre raliurile din Malta. Macheta primită la finalul raliului a rămas la Uzină, însă, când Gogu Calangiu s-a dus după ea, n-a mai găsit-o. A rămas, în schimb, cu o filmare din timpul competiţiei.
După Revoluţie, a fost detaşat la garajul Parlamentului, pentru asistenţa tehnică acordată maşinilor ARO cu motor de Toyota. Autoturismele livrate deputaţilor, deşi mergeau bine şi aveau dotări corespunzăzoare, n-au mai fost, însă, pe placul parlamentarilor.
Taiwan, a şaptea ţară în care s-a ocupat de service-ul şi garanţia maşinilor ARO
Un alt reper al carierei lui Gogu Calangiu la Uzină: a lucrat pe maşini de probe, cele zece autoturisme argintii, destinate fiecărui director din conducerea Uzinei. Apoi, a participat cu unul dintre aceste ARO-uri, dotat cu motor de 3.000 cmc şi cutie de viteze în 5 trepte, în Ungaria, la o expoziţie, împreună cu inginerul Grumăzescu, directorul Ghiţă Albu, reprezentantul ARO la expoziţie, Gheorghe Marin, Costel Frântu şi Giovanni Grigorescu.
În 1992, a plecat la Taipei, în Taiwan. Uzina era condusă în acea vreme de directorul Aurel Nicolescu. „În Taipei am avut 84 de maşini ARO 10 şi 82 ARO 24. Tot garanţie, tot muncă, tot service. Greu era că mergeai de la nivelul Oceanului şi urcai la peste 2.000 de metri, la munte, pentru că aveau cariere de piatră şi foloseau ARO 320. Puneau pe ele bănci şi cărau muncitorii. Tremurai numai când te vedeai cu maşina acolo, cum urca, fiindcă mergeai cu viteza I şi cu motorul încălzit la maximum.”, ne povestea experienţa trăită în Taiwan.
De la firma condusă de Steven Tsai, aflată în capitala Taipei, autoturismele ARO se distribuiau în centre de lucru din Alian, Dounan, etc. În Taipei nu puteai să stai mai mult de 60 de zile. Cu o zi înaintea expirării perioadei permise, Gogu Calangiu trebuia să iasă din ţară şi să-şi ia altă viză, valabilă încă 60 de zile, pentru care venea la Singapore. În decursul celor 90 de zile, cât a lucrat în Taiwan, a ieşit de trei ori, pentru viză, spre deosebire de Malta, unde a avut viză de rezident. Trecând de zece ori prin Singapore – dacă adăugăm şi perioada din Filipine – s-a obişnuit cu locurile şi ştia unde este cel mai ieftin hotel. Dificultatea a constat în faptul că taximetriştii nu ştiau limba engleză şi a trebuit să găsească o cale de a se înţelege cu ei. Cu Taiwan, Gogu Calangiu a încheiat seria deplasărilor în străinătate cu serviciul, care, adunate, au însemnat aproape şase ani lucraţi în şapte ţări. Reîntors din Taiwan, şi-a continuat activitatea în parcul auto, la vânzări, împreună cu George Tolbaş, Dan Lixăndroiu, Valeriu Dobrescu, Marinică Fologea şi Ion Lovişteanu, până în anul 1995, când a pus punct unei cariere de aproape trei decenii la Uzină.
